Emma a făcut semn că da.
— Și coif de hârtie pe cap.
— Habar n-am cine e. A spus ceva despre… Lasă-mă un minut, a adăugat ea și, croindu-și drum printre oamenii din bucătărie, s-a dus să se prezinte.
— O mini-tartă? am zis eu întinzând farfuria.
— Am mâncat deja câteva, a răspuns Emma, frecându-se pe burtă ca să
arate că era deja sătulă. Și mai trebuie să vină și curcanul.
Privirile ni s-au întâlnit și am purtat câteva conversații nerostite.
„Tu nu mănânci”.
„Ba mănânc”.
„Minți”.
„Nu mint”.
„Nu mă minți”.
„Cum îndrăznești să mă acuzi că te mint?”
Sau:
„Nu mănânci”.
„Nu mi-e foame”.
„Trebuie să-ți fie foame. Mănâncă ceva”.
„Încetează să-mi spui ce să fac”.
Sau:
„Arăți groaznic”.
„Du-te naibii”.
„Vorbesc serios. Când ai mâncat ultima oară?”
„Nu-i treaba ta”.
Nu era nevoie să rostim nimic din toate astea.
— Să nu începi, a spus ea.
Am dat din cap.
— Pot să te ajut cu ceva? am întrebat.
— Nu, a răspuns ea. Ce făcea mama?
— Se simțea bine. Obosită, dar mult mai bine.
VP - 147
— S-a supărat? Pe mine. Că n-am venit?
Am vrut să-i spun că se supărase, că se simțise dezamăgită, abandonată
chiar, astfel încât să fiu eu fiica cea bună. Am vrut să-i spun că nici nu observase absența ei, astfel încât Emma să fie cea uitată, decăzută în adâncurile demenței. Dar amândouă știam că nu eu fusesem fiica pe care o iubea cel mai mult, de care nu uita niciodată.
— Nu, am spus. Nu s-a supărat.
Emma a dat din cap ușurată.
— Eh, tot e ceva. Îmi pare rău. Că n-am venit. Pur și simplu… n-am putut.
— Hai să vorbim despre altceva.
Mă întrebam dacă în alte familii existau atâtea bariere dincolo de care nu se putea trece și atâtea cuvinte care nu puteau fi rostite.
— Ăsta e un pulover de-al ei?
— Da! a răspuns Emma zâmbind. Ți-l amintești? Întotdeauna mă face să
