VP - 152
Este devastator și totodată o coincidență oribilă, dar asta este tot ce s-a întâmplat. Îmi imaginez că acest e-mail este deja de prisos.
Nu era așa.
Sunt sigură că și investigațiile tale te-au condus la această concluzie.
Probabil că nu este cazul s-o mai spun, dar te-aș ruga foarte mult să nu ne mai urmărești și să nu mai scrii despre noi, pentru că trebuie să găsim și noi un mijloc de a merge înainte.
Mi-a răspuns la câteva secunde după ce am trimis mesajul: Hai să ne întâlnim.
Nu, mulțumesc, am răspuns eu.
Am ceva ce te va interesa.
Nu cred. Dar spune-mi despre ce este vorba și am să-ți zic.
M-am uitat în jurul meu prin biroul gol. Era aproape nouă și toți ceilalți plecaseră de ore bune. Am scuturat puțin telefonul, parcă pentru a grăbi sosirea următorului mesaj. Dar inboxul meu rămânea tot gol. Mi-am trecut degetul mare peste ecranul telefonului, derulând e-mailurile o dată și încă o dată. L-am ținut aprins pe blatul din bucătărie până mi-am spălat cana în chiuvetă. L-am ținut în mână când am închis calculatorul. L-am oprit și l-am repornit după ce m-am îmbrăcat cu paltonul, de parcă aș fi putut primi ceva între timp. L-am ținut în mână când am ieșit din clădire și am mers spre stație.
Seara m-am băgat în pat cu telefonul lângă mine pe pernă, cu volumul pornit. Tresăream la fiecare mesaj: reclamații automate care soseau seara târziu, e-mailuri de la distribuitorii care obținuseră datele mele de contact fără consimțământul meu, informații generice de călătorie pentru a doua zi.
Nimic însă de la Valerie.
Am așteptat ce-am așteptat, dar probabil că am adormit până la urmă
pentru că, nu mult după aceea, a sunat alarma telefonului: era ora la care trebuia să mă scol și să mă duc s-o văd pe mama. Am făcut ce făceam mereu: m-am dus la baie, am făcut un duș, m-am pregătit. Și atunci, evident, a venit mesajul.
L-am găsit când m-am întors în dormitor zece minute mai târziu, cu un prosop înfășurat în jurul pieptului și un altul acoperindu-mi capul ca un bandaj. Am încercat să-mi țin capul drept în timp ce-l citeam: Ceva s-a întâmplat în săptămâna dinainte. Nu știu ce. Dar vecinele tale (par niște fete cărora le place să se distreze) plecau în oraș după miezul nopții și te-au văzut când te-ai întors. Ziceau că erai udă leoarcă și părea că
plângeai. Nu e un secret că te duceai în vizită la Marnie și Charles în fiecare vineri. Ziceau că de obicei te întorceai în jur de ora unsprezece. Deci ce s-a întâmplat în săptămâna aceea?
VP - 153
— Nimic, am spus eu cu voce tare.
Și pe urmă:
— Rahat.
Știam că trebuia să răspund, pentru că tăcerea mea putea fi interpretată
greșit. Dar nu știam ce să scriu. Pentru că nu puteam să recunosc că ne certaserăm fără să-mi dau un mobil. Și nu doar conținutul mesajului ei m-a surprins, ci și metodele prin care obținuse acea informație, așa-zisa ei probă.
Fusese în blocul meu. Fusese în fața blocului meu. Vorbise cu vecinele mele.
M-am așezat pe pat și prosopul înfășurat în jurul capului mi s-a desfăcut, lăsând să-mi picure pe spate apa rece din păr. Am scris: Plângeam? Nu. Dar sigur că eram udă până la piele, deci probabil de-asta părea că plângeam. În seara aceea m-am întors de la ei pe jos. De-asta am ajuns atât de târziu și mult mai udă decât de obicei. Dar atât și nimic mai mult.
Am apăsat Trimite.
N-ar trebui să te holbezi așa la mine, să știi. E nepoliticos. Și uiți că unora chiar le place să meargă prin ploaie? Li se pare înviorător. Este revigorant să
fii atât de conectat cu natura.
Valerie n-a răspuns.
I-am recitit mesajele din ziua precedentă și am dat click pe linkul din blocul de semnătură. M-a dus direct pe site-ul ei. Și acolo – din nou cu litere mari și roșii – erau următoarele cuvinte:
AVEȚI RĂBDARE. ÎNCĂ NU S-A TERMINAT.
Capitolul 29
Februarie a venit și s-a dus, eu n-am mai primit nimic de la Valerie și pe site-ul ei n-au mai apărut alte informații, încă lucram de dimineața până
seara și, chiar și după ce s-a dat ceasul cu o oră înainte, tot nu vedeam lumina zilei. În luna aceea aproape că nu m-am întâlnit cu nimeni în afară de Marnie. Ea gătea pentru mine, așa cum făcea mereu, și vorbea despre sarcină: cum se simțea fizic – că i se întindea pielea, o durea, se încorda –, dar și emoțional – apăsarea responsabilității pentru o altă viață.
— E atât de ciudat să fim aici fără el, spunea de fiecare dată când ne vedeam. Îi simt prezența în clădirea asta. Uneori îi simt și mirosul: aftershave-ul lui și un miros ușor stătut, foarte masculin, care mă face mereu VP - 154
să mă gândesc la el. Dar e foarte important să te concentrezi pe viitor, adăuga.
Îmi povestea despre noi oportunități: primise castroane pentru bebeluși care se fixau cu ventuze pe masă și se gândea să dedice un spațiu de pe site-ul ei rețetelor pentru copii.
— Nu pot să stau la marinat în suferință, zicea ea nu o dată. Trebuie să
construiesc o viață pentru mine și copilul meu.
Vorbea deseori despre anii ce o așteptau, despre ce va urma, despre cum va arăta viața ei fără Charles. Și uneori părea că uită să pomenească și de mine. Simțeam că era datoria mea să mă reintroduc în poveste.
— Aș putea să vin să stau aici pentru o perioadă, am spus.
