se plângă din cauză că nu sunt mulțumiți de reacția noastră inițială. Și, mai mult decât atât, procedurile pe care le folosești tu pe baza datelor colectate de echipa ta reduc drastic numărul de clienți care sună. Raportat la numărul total de comenzi, am primit cu o treime mai puține telefoane în primul VP - 157
trimestru comparativ cu primul trimestru al anului trecut. E ceva, nu? Și asta este echipa ta. Munca ta. Recruții tăi. Iar noi am vrea să recunoaștem acest lucru. Nu te uita așa de speriată. E o veste bună. Am vrea să te promovăm.
A băgat mâna într-un sertar și a împins un plic spre mine. Pe el era scris numele meu cu litere negre.
— Sunt mai multe detalii acolo, dar ideea e că am dori să fii Senior Manager la Serviciul Clienți. Vrem să te ocupi de strategie. Să analizezi cifrele. Vrem să faci în continuare ceea ce faci acum – instruiește-ți echipa! –
și mai mult decât atât. Poți să faci asta?
Am dat din cap. Nu avusesem loc să scot nici măcar un sunet și nu știam ce aș fi spus dacă aș fi putut.
— Atunci, ia-l, vezi dacă ești mulțumită, semnează și adu-l înapoi la Resurse Umane. Intră în vigoare imediat. Bravo, Jane. Oameni ambițioși, asta căutăm noi. Acum înapoi la treabă. Avem multe de făcut.
N-am să spun că această întâlnire nu mi s-a părut ridicolă. Duncan Brin era un om cel puțin ciudat. Vorbea numai în propoziții scurte pe care adesea le striga și își însoțea fiecare cuvânt cu tot felul de gesturi bizare ale mâinii.
Dar, deși discuția a fost ciudată, a fost și foarte utilă.
Uite un loc unde prezența mea conta. Uite un loc unde eforturile mele erau recunoscute. Însemnam ceva pentru cineva. M-am întors la biroul meu și am dat vestea noii mele echipe. Peter a ieșit în oraș la prânz și s-a întors cu o pungă de hârtie maro de la patiserie.
— O brioșă, ca să sărbătorești, a spus el. Felicitări.
Capitolul 30
Mi-ar plăcea ca ziua să se fi terminat acolo. Dar n-a fost așa.
Peter și cu mine am rămas la serviciu până târziu. Eu lucram de câteva luni la noul sistem software pe care urma să-l lansăm peste doar câteva săptămâni. Între orele cinci și șase, ceilalți patru s-au scuzat, grăbindu-se acasă la părinții sau la copiii lor, să se întâlnească cu prietenii la un bar sau să vadă ultima piesă la National Theatre. Dar pe Peter nu-l aștepta nimeni acasă – soția îl părăsise în perioada depresiei lui – și nici pe mine.
— Ești o fraieră, a spus el, ridicând capul peste monitorul calculatorului.
— Poftim?
Am crezut că n-am auzit bine.
— Ești o fraieră, Jane, a repetat.
VP - 158
Am fost șocată, dar nu într-un mod neplăcut. N-aveam nicio îndoială că
eram fraieră, și încă una cu vârf și îndesat. Dar îl apreciam pe Peter pentru înțelepciunea lui și eram curioasă să aud ce avea de spus. Voiam să-mi distragă atenția.
El a zâmbit și a arătat cu un gest din cap spre cadranul mare și alb al ceasului atârnat deasupra ușii. Tocmai trecuse de miezul nopții.
— Te-ai prins?
Am scuturat din cap.
— Păcăleală de 1 aprilie.
Peter a zâmbit și eu am fost dezamăgită, dar totodată m-am simțit prost pentru că eram dezamăgită și pe undeva fermecată de gluma lui ridicolă.
— Ah, foarte bine. Deși e valabil și pentru tine. Stăm amândoi aici mult prea târziu, cu toate că am avea și altele de făcut în altă parte.
Ne-am uitat o clipă unul la altul și a fost frumos. În mijlocul atâtor chestii urâte care păreau să plutească la suprafața vieții mele, iată că era și ceva bun. Pentru prima oară după foarte mult timp, eram apreciată pentru contribuția mea și, mai mult decât atât, iată că cineva mă plăcea destul cât să
mă tachineze. Mi-am zis că poate vara nu va mai fi atât de urâtă anul acela; că poate voi fi și eu veselă, plină de viață și senină, așa cum ar trebui. Dar n-a durat mult. N-ai aflat că lucrurile astea nu durează niciodată?
Pentru că atunci mi-a sunat telefonul și amândoi am tresărit pe scaune, nu doar din cauza melodiei agitate, a tonului de sonerie ascuțit, prea vesel și prea strident pentru miezul nopții.
— Cred că trebuie să răspund, am spus eu ducând telefonul la ureche.
Alo?
— Încerc să iau legătura cu doamna Jane Black.
Era o voce de femeie care vorbea scurt, cu un accent snob și pe un ton profesional.
— Am… în fine, am vorbit cu o mulțime de persoane care nu sunt doamna Jane Black. Cumva am…? Dumneavoastră sunteți…?
— Eu sunt Jane.
M-am rotit pe scaun ca să nu mai fiu cu fața spre Peter.
— Acum ați nimerit pe cine trebuie.
Apoi am adăugat pe un ton asemănător cu al ei:
— Scuze pentru inconvenient.
