— Probabil că doar își face datoria.
— Dacă și-ar face-o, până acum m-ar fi trimis acasă.
— A chemat cineva salvarea?
— Da.
— Deci n-a fost doar un leșin. Altfel ți-ai fi revenit până să ajungă
paramedicii.
— Oh, Jane, încetează. Te rog să nu faci asta.
— E clar că sunt îngrijorați din cauza ta, altfel n-ai mai fi aici.
— N-au de ce să fie, a replicat Emma.
Am oftat și mi-am pus mâna peste a ei, încercând s-o determin să mi se destăinuie, să-mi spună adevărul, să aibă încredere și să fie deschisă așa cum fusese Peter cu câteva săptămâni în urmă.
— Ce anume îi îngrijorează? am întrebat.
— Inima, a răspuns ea.
VP - 161
S-a uitat jenată în altă parte, iar eu am vrut s-o iau în brațe, să-i promit că
totul va fi bine și să-i spun că nu trebuie să se ascundă de mine pentru că eu înțelegeam că nu toți devenim ceea ce vrem să fim.
În loc de asta, i-am șoptit:
— E în regulă. Vedem noi cum o rezolvăm.
Când s-a uitat din nou la mine, avea ochii în lacrimi.
— Nu cred, a spus ea. Eu niciodată n-o să fiu…
Aici a făcut o grimasă, aproape dezgustată.
— Sănătoasă, a continuat.
— Dar…
— Nu, m-a întrerupt ea. N-o să mai fiu niciodată cu De zece ani nu mai sunt persoana aia.
S-a foit în așternut și a întors capul spre fereastră.
— Asta o să mă omoare, a spus ea. Știi și tu, o știu și eu. Doar așa o să se termine.
— Haide, Emma. Liniștește-te. Nu-i chiar așa. Se poate supraviețui. Tu știi mai bine decât oricine. Uită-te la tine. Asta ai făcut tot timpul.
Și deși știam că putea fi așa în cazul unora, eram convinsă că nu va fi așa în cazul Emmei. Avea dreptate: o știam de atâția ani.
Emma îmi păruse mereu invincibilă, și totuși, la un moment dat, a devenit foarte clar că și ea era înfrântă și că, oricât s-ar strădui, nu va fi de ajuns.
Existența ei începuse să semene cu un spațiu periferic locuit doar de cei bolnavi, inaccesibil celorlalți. Trăia o numărătoare inversă care ticăia într-un colț al minții sale, măsurând ce mai rămăsese din dorința ei de a lupta. Și amândouă știam că această dorință era tot mai stinsă.
— Poți s-o faci, am insistat eu. Ești puternică.
— Da. Dar sunt și bolnavă. Sunt două chestii care se exclud reciproc. Nu renunț și nu înseamnă că sunt mai puțin curajoasă dacă știu că sfârșitul este o posibilitate.
— Știu. Știu toate astea. Dar…
— Sunt din ce în ce mai rău. Vezi și tu, nu? O citesc pe fața ta când te uiți la mine. Am pierdut controlul. M-a doborât de tot.
— Putem găsi o soluție, am spus eu.
Când revăd acum această scenă, îmi dau seama că parcă o imploram.
— Tu nu-nțelegi. Și nu e vina ta; nici nu mi-aș dori să-nțelegi. Dar boala a pus stăpânire pe mine. Asta sunt.
— Dar nu-i adevărat. Ești mult mai mult de-atât.
Lacrimile i s-au strâns în colțurile ochilor, iar eu mi-am imaginat că era probabil îngrozitor de tristă, dar poate că era pur și simplu frustrată, VP - 162
epuizată de faptul că atâția oameni erau incapabili s-o înțeleagă și de o boală
pe care ea însăși n-o înțelegea.
