cel mai bine am dormit când îl aveam pe Jonathan alături.
De multe ori nu-mi venea să cred că un simplu gest fusese atât de eficient, că Charles murise atât de ușor, că moartea era atât de tangibilă. Mă
pomeneam gândindu-mă la asta în mod regulat, reluam firul evenimentelor, jucându-mi rolul, dar niciodată nu mă speria. Dimpotrivă, mi se părea ciudat de liniștitor. Era reconfortant să știu că aveam în mână frâiele propriei vieți.
Și aveam din nou acea impresie că trebuia să fac ceva pentru a păstra controlul. Atunci n-aș fi putut să-ți explic, dar simțeam că îmi pierd echilibrul. Existase o stabilitate temporară – de doar câteva luni –, dar lucrurile mi se păreau din nou instabile.
*
Marnie a intrat în travaliu la mijlocul lui aprilie, într-o vineri, iar eu eram la capătul puterilor. Cu o seară înainte, pe la unsprezece și jumătate, fusesem trezită de vecinele mele care ieșeau în oraș – de chicotelile lor neîncetate, de clinchetul sticlelor de vin, de zumzetul vocilor care încercau să facă liniște. Apoi se întorseseră acasă pe la trei dimineața. Eu îi visasem pe rând pe Emma, pe Marnie, pe Charles.
Nu mai visasem cadavrul Emmei de când eram la facultate, cu aproape zece ani în urmă, și totuși acea imagine revenise și mi se părea mai înfricoșătoare și mai vie ca niciodată. Se strecura într-o poveste fără nicio legătură. Eram în mijlocul unui vis la serviciu – cu sute de apeluri telefonice simultan și prea puțin personal ca să le preia, cu timpi de așteptare care ajungeau la câteva ore, iar eu eram chemată la biroul cu vedere panoramică
de la etajul opt – sau într-unul dintre acele coșmaruri tipice date de anxietate, în care stăteam goală în fața unei mulțimi sau în care îmi cădeau VP - 165
dinții. Apoi, brusc, în dulapul cu rechizite sau la dentist, descopeream trupul ei neînsuflețit, proptit pur și simplu într-un colț, cu membrele țepene și ochii încețoșați. Mă trezeam gâfâind, transpirată și tremurând în așternuturile reci și umede.
Nu rareori în visele mele apărea și Charles. Era acolo, așezat la o altă
masă din biroul meu, sau pe scaunul specialistului în igienă dentară, fie în costum cu cravată, fie în pantalonii de pijama cu dungi și bluza cu numele universității. Rareori participa sau mi se adresa mie direct. Pur și simplu era acolo, într-un ungher din coșmarul meu, privind cum se desfășurau lucrurile. Mă întrebam dacă eram bântuită de faptele mele, dacă prezența lui în visele mele sugera primele simptome ale unui sentiment de vinovăție sau de rușine adânc înrădăcinat. Dar adevărul este că niciodată nu m-am simțit tulburată de prezența lui. Era acolo așa cum în viața mea reală nu mai era.
Marnie m-a sunat în mijlocul unui coșmar. Eram înțepenită lângă oglinda garderobului meu și mă uitam cum putrezea între pături cadavrul Emmei.
De afară se auzea uruitul unei mașini de tuns iarba. Zgomotul a continuat să
reverbereze până când am fost nevoită să deschid ochii.
Telefonul vibra pe noptieră lângă mine. A zbârnâit până a ajuns la margine și a căzut pe jos cu zgomot, încă atașat la încărcător. Am căutat cu mâna pe podea și până la urmă l-am găsit.
— Alo?
Vocea mi-a sunat răgușit. Am tușit ca să îndepărtez flegma adunată acolo peste noapte.
— Jane?
Era o voce de femeie, dar n-am recunoscut-o. Părea cu răsuflarea întretăiată, disperată.
Inima a început să-mi bată puțin mai repede.
Am știut imediat că nu era Emma – îi cunoșteam prea bine vocea și ea ar fi umplut imediat acea pauză –, dar putea fi o prietenă de-ale ei, o altă
asistentă sau cineva de la căminul unde stătea mama.
— La telefon, am răspuns eu pe un ton formal, deși nu era cazul.
S-a auzit o respirație scurtă.
— O clipă.
Apoi un oftat sonor.
— Așa – slavă Domnului! – a trecut. Eu…
— Cine sunteți? am întrerupt-o eu.
— Oh, eu sunt, a spus vocea. Scuze… Sunt Marnie. Jane, eu sunt.
Nu înțelegeam. Afară nici nu se luminase de ziuă.
— Marnie? Ce…? De ce mă suni? E miezul nopții?
VP - 166
— Nu e miezul nopții, a spus ea. E aproape ora șase. Credeam că te-ai trezit.
— Ce s-a întâmplat? Ai pățit ceva?
— Bun, nu trebuie să ne panicăm. Dar… cred c-a început. Știi tu, copilul.
Mă întreb dacă ai putea să vii încoace. Am vrut să te prind până să pleci la serviciu. Mai e timp, sunt sigură. Dar am durerile astea înfiorătoare. M-am trezit de pe la ora trei. Vin și pleacă, știi, așa cum ar trebui, dar nu mai pot să
adorm. Am tot așteptat ca să te sun și – așa cum spuneam – m-am gândit că
poate te-ai trezit deja.
Locuiserăm împreună atâția ani, prin urmare, cunoșteam atât de bine detaliile vieții noastre, încât nu mai existau secrete, poticneli, lucruri neștiute. Aș fi putut foarte bine să mă trezesc într-o dimineață și să trăiesc ziua în locul ei: să beau ceaiul ei, să mă duc la sala ei de gimnastică și să
folosesc gelul ei de duș, să vorbesc cu vocea ei, să folosesc cuvintele ei: pur și simplu să fiu ea. Iar ea ar fi putut să facă același lucru în locul meu. Îmi știa rutina și obiceiurile. Și știa foarte bine că nu o dată în viața mea am plecat la serviciu înainte de ora șase dimineața.
