*
Audrey Gregory-Smith s-a născut la șapte și zece minute seara, pe 24
aprilie. Era mică, supărată, cu fața roșie, cu ochii strâns închiși, aproape la fel de strânși ca pumnișorii. Avea niște smocuri fine de păr blond pe cap, pliuri la genunchi, coate și încheieturile degetelor, buze roz, țuguiate, ca un boboc de trandafir.
Marnie și-a strâns fetița la piept, între bucurie și panică, insistând în același timp că poate i se făcea rău și scăpa copilul, apoi strigând brusc către o sală plină de forfotă:
— Cine e responsabilul aici?
Am pus mâna peste a ei.
— Tu, am spus.
Nu voiam s-o sperii, dar acesta era adevărul, nu?
— Tu ești responsabilă acum.
— Of, fir-ar să fie, a răspuns ea și a zâmbit ca o nebună. Am dat de belea, nu-i așa?
Apoi a început să plângă.
Am încercat s-o liniștesc și am mângâiat-o, dându-i părul de pe față.
— Unde-i mama? a întrebat ea. E pe drum?
A ridicat privirea spre mine.
— Nu știu, am spus.
Nu credeam că mama ei merita să fie acolo pentru un moment atât de important.
— Ai sunat-o, nu?
— Da.
— Da?
— Sigur.
VP - 171
— Și a spus că vine?
— Nu chiar. N-a răspuns. I-am lăsat un mesaj. Cred că deja l-a ascultat. N-am vrut să te îngrijorezi. Credeam că va veni la spital. Dar presupun că… S-o sun acum? Să-i dau vestea cea mare?
— Nu. Nu cred.
Era exact răspunsul pe care îl așteptam. Pentru că acela era un moment rezervat pentru cei mai importanți oameni din viața acelui copil.
Capitolul 32
Marnie rămânea la spital peste noapte, așa că eu m-am dus singură acasă.
În taxi, în timp ce ne strecuram pe străduțele lăturalnice ale orașului, mă
gândeam câte se schimbaseră în cursul unei singure zile. Și că astfel de zile hotărâtoare apăreau, fără îndoială, în viața atâtor persoane tot timpul. Mă
gândeam că aceste zile – zile mari – sunt puncte de cotitură care definesc o viață: când întâlnești pe cineva, când pierzi pe cineva. Mă lua amețeala când mă gândeam la noile posibilități care se deschideau, la forma vieții mele din acel moment, la această nouă persoană care exista pentru mine.
Plecasem de acasă foarte devreme și nu ridicasem jaluzelele, așa că era întuneric când am intrat în apartament. Am observat imediat butonul roșu pâlpâind pe telefon: un mesaj în așteptare. Am bâjbâit pe perete după
întrerupător ca să aprind lumina.
Cu câteva săptămâni în urmă, reconectasem telefonul fix și descoperisem mulțimea de mesaje care așteptau. Ascultasem câteva: voci care păreau să
vină dintr-o altă lume, din urmă cu câteva luni, când bebelușul nostru încă
nu se născuse. Dar apoi mesajele au început să pună întrebări – despre Jonathan, despre Charles –, așa că le-am șters pe toate.
Am apăsat pe triunghiul care pâlpâia.
— Un – mesaj nou, spunea o voce automată, de femeie. Primit – astăzi – la ora 22:23.
— Alo, spunea o altă voce de femeie, umană, de data asta.
Răsuna în hol, ricoșând din pereți cu un „o” prelung, foarte sonor.
— Mă gândeam că poate vrei să știi, zicea ea pe un ton scăzut, ușor răgușit, că am analizat tot; tot ce ați declarat și tot ce s-a întâmplat. Și am găsit și niște lucruri. Știam eu că e o chestie – știu că este – și o să ajung acolo până la urmă. Am s-o găsesc, să știi.
