M-am întors la spital a doua zi devreme, nerăbdătoare s-o văd pe Marnie, nerăbdătoare s-o văd pe Audrey. Am întrebat de ele la intrarea în aripa cu maternitatea și am fost îndrumată spre un salon din celălalt capăt al coridorului. M-am apropiat de patul șapte, așa cum mi se spusese, și am descoperit că era ascuns în spatele unei perdele subțiri și albastre. Am găsit o deschizătură în ea, am dat puțin materialul într-o parte și am spus:
— Bună!
— Intră, a răspuns ea.
Marnie stătea ridicată în pat, cu pătura răsucită în jurul picioarelor și părul ei roșu strâns în vârful capului. Purta o cămașă de spital de culoare bleu și arăta superb: cu pielea moale și pufoasă, cu ochii limpezi și strălucitori.
— ’Neața.
M-am așezat la capătul patului, pe salteaua care s-a lăsat sub mine.
— Cine a venit să ne viziteze? a cântat Marnie cu o voce ascuțită și subțire, uitându-se nu la mine, ci la bebelușul strâns la pieptul ei.
A întors-o pe Audrey cu fața spre mine, ca să-i văd încrețiturile din obrăjori, cutele pricinuite de poziția în care dormise și buzele care se închideau și se deschideau.
— Cine-i asta? a întrebat Marnie cu glas pițigăiat.
— ’Neața, Audrey, am spus.
— Bună, mătușică Jane, a continuat Marnie pe același ton pițigăiat.
— Cum ai dormit? am întrebat-o eu.
— Nu prea m-am odihnit. Dar nu-i nimic. E foarte bine.
VP - 175
A zâmbit și a strâns din nou fetița la piept, cu abilitate, fără să-i lase capul din mână, doar rotind-o cu grație.
— Și tu cum te simți? am întrebat.
— Așa și-așa. Mă doare, dar era de așteptat. Și sunt fericită. Mă simt bine.
— Și micuța este bine? am continuat, întinzând mâna și ezitând cu degetele la câțiva centimetri de copil.
— E perfectă, a răspuns Marnie.
— Știu.
— Oh, am uitat să-ți spun – e puțin ciudat –, dar până nu uit: am primit un mesaj de la jurnalista aia. O mai știi? Aia de-atunci. Mi l-a lăsat aseară.
Mă întreb ce față am făcut în acel moment. Știu că am încremenit cu mâna întinsă. Am simțit cum îmi urcă pe gât ceva amar, am regurgitat involuntar și a trebuit să simulez un sughiț ca să nu dau de bănuit.
— Ți-a scris? am întrebat eu.
— Mi-a lăsat un mesaj, a repetat Marnie.
— Și mie mi-a lăsat unul.
Brusc mi s-a părut că în salon era mult prea rece. Mi s-a zbârlit părul de pe brațe pe sub cardigan. Am strâns din dinți ca să nu-mi clănțăne. Dar Marnie nici n-a observat schimbarea mea. Era atentă la Audrey, căreia îi alunecase peste ochi căciulița albă din bumbac.
— Ce voia? am întrebat.
Aveam o stare de rău nu doar în cap și în stomac, ci și în oase și mușchi.
Parcă se propaga în valuri prin fiecare strat de țesut din corpul meu.
— Nu știu, a răspuns ea, tot încercând să-i așeze lui Audrey căciulița pe cap.
— Cum adică?
— Știi ce, chiar nu vreau să mă gândesc la ea. Nu-i o femeie cumsecade, iar eu am acum o mulțime de lucruri frumoase în viața mea. N-am nevoie să-i fac loc în mintea mea.
— Ai sunat-o?
Marnie a ridicat privirea spre mine.
— Nici n-am observat mesajul până azi-dimineață. Credeam că era de la mama. Oricum, nu cred că l-aș fi ascultat.
— Și? am insistat eu.
Marnie a scos căciulița de pe capul lui Audrey și a mototolit-o în pumn.
— Are capul prea mic, a spus ea.
— Marnie, am repezit-o eu, vrei să te uiți și la mine? Ce-a spus? În mesajul ei? A găsit ceva? Încă ne urmărește?
— Doamne, Jane!
