— Poate, am spus eu. Dacă aș fi auzit ceva. Dacă aș fi avut o cheie.
Nu știu de ce am făcut asta. Doar că, totodată, cred că știu. Voiam ca ea să
mă protejeze, să privească în mine și să vadă că ceva acolo era frânt, și voiam ca ea să repare. Nu asta face o mamă? Și, dacă nu putea face asta, dacă
nu vedea și nu putea să repare fracturile, atunci voiam să creadă că eram genul de persoană care putea salva o viață, și nu genul de persoană care putea s-o ia. Voiam să creadă că, dacă aș fi putut să fac ceva, aș fi făcut, că, dacă aș putea fi o variantă mai bună a mea, atunci aș fi.
— O cheie, a repetat ea.
— Am avut odată una. Le-am udat plantele când au fost plecați în concediu. Dar acum n-o mai am. Le-am dat-o înapoi.
Ea a dat din cap.
— Îl mai ții minte pe David? am întrebat-o. Vecinul nostru de alături. El ne uda plantele când eram plecați.
*
Am ajuns la Marnie puțin după ora două. Apartamentul ei era plin de prea mulți oameni și degaja un amestec neverosimil de veselie, tristețe și falsitate. În vestibul era un brad împodobit cu globuri argintii, cu un înger sclipitor așezat în vârf. La etaj erau pocnitori cu surprize împrăștiate artistic și o farfurie plină vârf cu mini-tarte. La difuzoare se auzeau cântece vesele de Crăciun și Marnie purta la gât o panglică de beteală.
Parcă îmi venea s-o strâng de gât cu ea.
— Jane! a strigat când m-a văzut ezitând lângă ușa deschisă. Ai ajuns mai devreme decât mă așteptam. Ce face mama ta? Intră, intră. Cu ce să te servesc? Ceva de băut? Vin? Poate un sherry?
I-am înmânat o pungă mică. Mă chinuisem să găsesc un cadou care să fie sentimental și totodată discret; o atenție, presupun. Până la urmă optasem pentru un set de forme pentru fursecuri – mie mi s-au părut ridicol de VP - 145
scumpe – pe care ea mi le arătase cu ani în urmă într-un magazin aflat la numai câteva minute de primul nostru apartament. „Nu că ar fi perfecte?”
spusese ea. Erau de forma unor perechi de sâni, de toate mărimile, cu tăietoare separate pentru toate tipurile de sfârcuri. Eu nu prea le înțelesesem farmecul.
— Mulțumesc, a spus ea, lăsându-l nedesfăcut pe podea lângă calorifer, alături de alte câteva cadouri și sacoșe cu sticle. Haide, vino. Emma e deja aici. Cred că e în bucătărie. E puțin cam… Când ai văzut-o ultima dată? Vin ai spus?
— Cine sunt toți oamenii ăștia? am întrebat.
Nu știam pe nimeni și totuși erau cel puțin douăzeci – poate treizeci – de persoane înghesuite în apartament.
— E minunat, nu? a replicat Marnie. Sunt niște oameni nemaipomeniți.
Acela e Derek.
A arătat spre un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu cămașă în carouri și cravată cu un ren pe ea.
— Locuiește trei apartamente mai încolo. Soția i-a murit acu câtva timp, anul acesta. Cancer. Așa că avem multe în comun. Aceia sunt Mary și Ian.
Mi-a arătat un cuplu de bătrâni care aveau cel puțin nouăzeci de ani. El încerca să mănânce o mini-tartă, dar mai mult de jumătate din foitaj era fărâmițat pe jacheta lui. Ea avea un păr grizonant absolut superb, prins frumos cu agrafe, astfel încât îi cădea într-o parte pe gât.
— Locuiesc la parter. I-am întâlnit ieri în holul blocului și i-am invitat. Aia de-acolo e Jenna. Ea îmi face manichiura. Și aceea e Isobel. Ea îmi face curățenia în apartament. Probabil c-ai mai întâlnit-o. E despărțită de bărbatu-său și urma să-și petreacă ziua singură, dar eu m-am gândit, nu, nu-i bine deloc, așa că i-am spus și ei să vină. E mișto, nu?
— Da, Marnie. Foarte mișto. Dar ești sigură că…? Tu cum te simți? Cu ce te-ajut?
— Totul este sub control. Am doi curcani în cuptor. Simți cum miros?
Grozav, este? Și o mulțime de chestii de ronțăit. Ai telefonul la tine? Ce-ar fi să faci niște poze? Vreau să postez ceva despre cum să fii gazda unei mese de Crăciun pentru toată lumea.
— Și bebe? Te odihnești destul?
— Începe să se vadă, nu?
S-a întors într-o parte.
— Îți vine să crezi?
— Jane!
Emma m-a prins de braț, apoi m-a îmbrățișat.
— Crăciun fericit! Ce mai faci?
VP - 146
S-a tras înapoi și eu am mai ținut-o un moment, doar ca să mă asigur că
puteam să-i cuprind talia cu ambele brațe și să-mi ating coatele cu palmele.
De mulți ani nu mai fusese atât de rău. M-am dat în spate și m-am uitat la chipul ei. Avea obrajii supți, atât de scobiți că aproape i se vedea forma dinților prin piele. Încheieturile fusiforme ale mâinilor îi ieșeau din puloverul supradimensionat și blugii strâmți îi erau largi în talie.
— Bărbatul acela, a continuat ea. Îl vezi? În cămașă roz somon? Mă ține de vorbă de vreo douăzeci de minute și abia am reușit să scap de el. Nu te supăra, Marn, sunt sigură că e un prieten grozav sau ce-o fi, dar…
— Ăla în pantaloni roșii? a întrebat Marnie.
