mintă în halul ăsta? A spus că… Oh, Doamne… cum poate să spună lucrurile astea? Cine e femeia asta?
Mi-a arătat un rând de la mijlocul ecranului. Degetul îi tremura. Câteva cuvinte erau scrise cu litere îngroșate, izolate de restul textului.
„Ele au fost mereu apropiate, spune o prietenă a celor două femei. Mereu foarte izolate. Intime, aș spune”.
— Cine dracului mai e și asta?
Apoi a trântit cana pe blat.
— Cine dracului a spus asta? Ce fel de… Amândoi soții noștri sunt morți, ce dracu’! Și o jegoasă zice că… Cine dracului e, Jane? Cine e?
— Marnie, hai să ne liniștim un minut, am zis eu.
M-a speriat puțin reacția ei pentru că niciodată, nici măcar o singură dată
în douăzeci de ani, n-o văzusem să-și iasă din fire – întotdeauna se controla foarte bine – și uite că de data asta era cea mai furioasă persoană pe care o văzusem în viața mea.
— Un minut? Pe dracu’, nu avem niciun minut să ne liniștim. Jane, chestia asta a ajuns probabil peste tot. Articolul ăsta infect e pe toate covorașele din țară, așteaptă să fie citit la cafeaua de la micul dejun, e în supermarketuri, chioșcuri de ziare și aeroporturi! Și pe urmă vor scoate laptopurile – exact așa am făcut și noi, nu? A ajuns pe tabletele oamenilor, e scris negru pe alb pe toate ecranele.
— Marnie. Hai să…
Era înfiorător s-o văd atât de furioasă.
— Crezi că părinții mei l-au văzut? Oh, Doamne! Părinții mei l-au citit. Oh, fir-ar al dracului. Și, dacă n-au citit, cât o să dureze – nu foarte mult, îți spun eu – până când o să le bată la ușă un vecin sau un prieten de la clubul de golf sau o să le trimită un SMS scurt și politicos în care să le spună: Îmi pare foarte rău că familia voastră apare în tabloidele astea mizerabile, ce jenant pentru voi, și ar râde pe la spate. Pe urmă vor afla. E pe internet, în mă-sa de treabă. Vor turba de furie. Vor citi și colegii lor. Oh, Doamne, Jane. Ce ne facem?
Apoi această Marnie furioasă a dispărut la fel de repede cum a apărut. A început iar să plângă, cu capul în mâini, tremurând din tot corpul, și toată
forța și energia aceea s-au risipit în spațiul din jurul ei.
*
Acela a fost momentul în care frica mea a reapărut. Mă cuprindea ca o febră. A început odată cu furia ei. Îi vedeam forma; îi simțeam vibrația. Știam că într-o bună zi s-ar putea întoarce împotriva mea. Apoi îmi dădeam seama că cineva, undeva, nu era convins de cele mai evidente răspunsuri, de faptele care fuseseră confirmate.
VP - 126
În felul de a scrie al lui Valerie, în forma frazelor ei, se ascundea ceva mult mai sinistru decât cuvintele înseși. Aveam vaga senzație că eram abia la început. Aveam o bănuială – strâns legată de angoasa mea – că ce era mai rău abia acum urma să vină.
Capitolul 25
Câteva ore mai târziu, am început să primim telefoane de la alte surse media. Instalasem o linie de telefonie fixă când mă mutasem acolo, pentru că
așa aveam internetul mult mai ieftin, dar curând am regretat această decizie.
Mesajele nu se mai terminau. Erau lungi și detaliate sau scurte și tăioase, dar în număr mare și soseau mai repede decât le puteam noi șterge. Curând au început să ne trimită e-mailuri și SMS-uri. Povestea captase imaginația cititorilor, ascultătorilor sau publicului lor. Și ce aveam noi de spus? Doream să facem un comentariu? Ne promiteau – toți – că ei erau altfel decât ceilalți reporteri, realizatori de emisiuni radio sau prezentatori de televiziune. Pe ceilalți nu-i interesau decât ratingul, dramatismul, bătălia mediatică. Dar ei?
Nu, ei nu erau așa. Lor le păsa cu adevărat. Și acesta era momentul – „acesta este momentul vostru”, spuneau ei – să restabilim adevărul.
Nu râde. Nu e de râs. De ce râzi? „Să restabilim adevărul”? Ei bine, da, presupun că pe undeva este de râs. În niciun caz n-aveam de gând să fac asta.
Oricum, eu și Marnie știam că minciuna – povestea fabricată a doua criminale lesbiene – era mai tentantă decât adevărul. Sau, cel puțin, decât presupusul adevăr. Cine nu vrea să citească despre două văduve machiavelice care trăiau în păcat?
Așa că n-am avut nimic de spus. Am deconectat telefonul fix, ne-am închis telefoanele mobile și am redirecționat toate e-mailurile care nu proveneau de la persoane cunoscute spre folderele de spam și junk. Apoi am încuiat ușa de la intrare și n-am ieșit din casă timp de două săptămâni, comandându-ne mâncare online o dată la câteva zile și uitându-ne la filme noi, piratate de pe internet. Nu l-am sunat pe șeful meu, dar presupun că cineva de la serviciu văzuse articolul, pentru că am primit un mesaj foarte simplu, în care mă
ruga să-i contactez „când mă voi simți în stare să mă întorc”.
Marnie și cu mine eram convinse că toată această tevatură va trece până
la urmă. Există întotdeauna o poveste și mai interesantă care așteaptă să fie spusă. Și, slavă Domnului, fotografia apărută în ziar era îngrozitor de pixelată. Fusese făcută în prima noastră vacanță de vară după facultate și, în VP - 127
costumele noastre de bal mascat, deși arătam indiscutabil sexy, eram destul de greu de recunoscut. Mai erau și altele cu Marnie – pe pagina ei de web, pe rețelele sociale – și știu că aveam și eu una cu mine pe site-ul companiei la care lucram, dar probabil că aceasta fusese singura cu noi două împreună.
Trebuia doar să avem răbdare.
Cu toate astea, voiam să știu mai multe despre necunoscuta care se băgase atât de dramatic în viețile noastre, așa că am săpat pe internet în căutare de informații. Am aflat despre căsătoria ei; fostul ei soț, noua lui soție, site-ul lor de nuntă. Am căutat până am găsit locul unde avusese loc ceremonia, recomandările pe care le dăduseră firmei de catering. Am găsit fotografii cu casa ei pe Instagram: vedeai apartamentul în care locuia ea acum, pe colega ei de apartament, pe care o recunoșteai imediat; balconul unde stăteau vara și beau vin. Am văzut denumirea cafenelei de vizavi și a fost ușor după aceea să o găsesc pe net, să aflu unde locuiește. În ultimele săptămâni, începuse să meargă la cursuri de step și încărcase câteva filmulețe video cu o trupă de șase persoane care se învârteau și dădeau frenetic din picioare de-ai fi zis că aveau membre elastice. Munca ei de jurnalistă a fost cel mai ușor de examinat; însă niciuna dintre postările anterioare de pe site-ul ei nu stârnea atâta interes ca aceea în care scria despre noi.
Nu m-am gândit atunci să merg pe urmele sale în anii anteriori – ideea asta mi-a venit mai târziu –, dar tot am fost surprinsă de volumul de date pe care le-am putut obține cu doar câteva clickuri. M-am speriat când am văzut că și eu eram la fel de vizibilă, că în viața mea se putea pătrunde atât de ușor.
Am urmărit-o în săptămânile acelea când publica fotografii cu locurile unde se afla, cu geolocalizare, când posta despre planurile ei și făcea o trecere în revistă a viitoarelor evenimente din zonă.
Eram convinsă că și ea mă urmărea pe mine.
Poate că toată nebunia asta s-ar fi potolit dacă am mai fi așteptat câteva săptămâni. Dar Marnie n-a mai putut. Povestea inventată apărută online se intensifica înăuntrul ei: crima, medicamentele, moartea lui. Părea tot mai verosimilă cu fiecare zi. Dormea cu ea noaptea, îi apărea în vise. Era când agitată, când apatică, abia adormea câteva minute, după care coșmarul reîncepea. Aproape că își amintea că îi pusese pastilele în cafea. Se vedea ridicându-se în vârful picioarelor, întinzându-se să ia cutia de medicamente din dulăpiorul de deasupra chiuvetei, scoțând pastilele din folie și otrăvindu-și soțul. Apoi, pentru că nu dormea zile în șir, începea să aibă
niște halucinații ciudate și se întreba dacă nu cumva ea îl împinsese. Fusese ea acolo în tot acest timp? Stătuse ea în spatele lui în capătul scărilor? Vedea toată scena; fotografiile înrămate de pe perete, covorul de sub picioarele ei.
VP - 128
Știa cum era când îl atingea, când își plimba degetele între omoplații lui, când își punea palma pe spatele lui. Nu mai mânca; dar, de băut, bea. Nu dormea; era isterică și febrilă. Trebuia să spună adevărul așa cum îl știa ea înainte să fie mistuit de minciună.
