Simțeam un gust sărat pe buzele mele crăpate. Mi se uscase gâtul, creierul îmi pulsa în craniu, ochii îmi zvâcneau și mă dureau în orbite. Îmi simțeam fața umflată, pielea mult prea întinsă. Mă uitam în tavan, la formele de lumină proiectate prin jaluzele de felinarele de-afară, și mă străduiam să mă
golesc de tot, să-mi calmez mintea, să-mi liniștesc corpul. Am încercat să-mi imaginez că sunt în altă parte, dar nu aveam unde să mă duc, unde să nu fie el.
M-au trezit niște voci care se auzeau de pe culoar, apoi cheia în broască, niște râsete și niște pași pe linoleumul care imita lemnul. Am recunoscut imediat râsul înfundat al lui Marnie, dar cealaltă voce era a unui bărbat, mai gravă, rezonând și vibrând într-un piept mai solid.
Au intrat în bucătărie. Auzeam zumzetul constant al conversației lor. Apoi ușa apartamentului s-a deschis și s-a închis din nou, radioul a fost pornit, iar eu m-am dus în bucătărie și am văzut-o pe Marnie aplecată deasupra unei cutii de carton și învelind niște pahare înalte de șampanie în folie de plastic cu bule de aer.
— Ce repede te-ai întors, a spus ea, ridicându-se și răsucindu-se spre mine. Oh! Ce faci aici? Ce-ai pățit? Hei. Ce e? Ce s-a întâmplat?
Charles s-a întors la apartament după o jumătate de oră.
— Am adus mai multe cutii, a strigat el de pe hol. Încă șase. Crezi că
ajung? Puteam să aduc mai multe, dar n-am știut ce să fac și mă întrebam dacă…
S-a oprit în prag și a spus doar:
— Oh!
Marnie și cu mine stăteam îmbrățișate pe canapea. Nu cred că puteai să-ți dai seama unde începea una și unde se termina cealaltă. Capul meu se sprijinea pe pieptul ei, brațul ei mă cuprindea de după spate și picioarele noastre erau împletite ca niște tentacule.
Atunci l-am văzut prima oară. Era elegant, înalt și frumos. Avea umeri lați și o cămașă călcată impecabil, albă, cu dungulițe roz, băgată în blugi. Avea nasturele de sus desfăcut și i-am văzut părul de pe piept care îi ajungea până
la baza gâtului. Avea maxilarul puternic și nasul îngust, sprâncenele păreau aproape negre, iar părul de un șaten foarte închis era presărat la tâmple de șuvițe albe.
— Un minut, a șoptit Marnie în părul meu și a ieșit din cameră.
Am auzit niște murmure pe hol, apoi ușa de la intrare s-a deschis și s-a închis, iar ea s-a întors.
VP - 117
O vreme, nu l-am mai văzut; și nu-mi amintesc ca eu să fi părăsit apartamentul timp de câteva săptămâni. Dar Marnie ținea neapărat să ies din casă, să nu mai stau în fiecare zi, de dimineață până seara, lungită în pat în aceleași așternuturi murdare, să transpir, să plâng și să mă torturez, așa că până la urmă a început să mă trimită să-i fac diverse cumpărături. Ba îi trebuia unt pentru o prăjitură, ba mai mult lapte pentru cereale, ba un carnețel, te rog, de la magazinul din colț.
O dată, poate o lună mai târziu, m-am întors de la supermarket și l-am găsit în holul apartamentului, gata de plecare. Era îmbrăcat într-un costum cu cravată de mătase mov.
— Bună, a spus el ținându-mi ușa deschisă. Tu ești Jane, nu? Ăă, eu trebuie să plec. Mă bucur că te-am cunoscut. Și îmi pare rău… știi tu… pentru tot.
M-a ocolit și a dispărut pe coridor.
Am prins ușa de la intrare cu câteva secunde înainte să se închidă.
După aceea, el a început să-și facă apariția cu regularitate, trecând pe la noi seara, în cursul săptămânii, doar ca să lase ceva, un pachet care îi fusese livrat, sau să ia ceva – lucrurile lui erau peste tot: teancuri de pulovere împăturite frumos, șiruri de pantofi, ceasurile de mână rânduite pe pervazul ferestrei. Uneori rămânea peste noapte. Ea îmi spusese – cu vreo două luni în urmă, cred, când eu locuiam în Islington – că se vedea cu cineva. Dar, pe vremea aceea, Marnie se vedea mereu cu câte cineva. Mereu se ducea la întâlniri, îmi trimitea mesaje despre bărbații pe care îi cunoscuse, se îndrăgostea pe loc, apoi îi trecea foarte repede.
Dar, curând, Charles a început să stea mai mult cu noi, și într-o seară i-am auzit certându-se în șoaptă. Aveau noul lor apartament, fir-ar să fie, zicea el, și, când ea propusese să cumpere undeva împreună, el nu-și imaginase că va locui acolo singur: Cât va mai dura situația asta, serios, care era planul?
A fost pentru prima oară când am simțit și altceva decât indiferență față
de Charles.
Până atunci, abia dacă îi sesizam prezența. Îl vedeam prin apartament, desigur, dar în general ignoram tot ce n-avea legătură cu durerea mea.
Însă momentul acela a schimbat lucrurile; a schimbat totul. În mine s-a aprins un foc. Brusc, am simțit o ură care depășea suferința mea. Furia era un sentiment nou și pasional: mă simțeam puternică și energizată, așa cum nu mă mai simțisem de atâtea săptămâni. Nu-mi venea să cred că un bărbat
– un adult – putea fi atât de insensibil. Nu-mi venea să cred că dădea prioritate condițiilor lui de viață în detrimentul suferinței mele, în detrimentul morții soțului meu. Nu-mi venea să cred că, vreme de atâtea VP - 118
săptămâni, eu existasem la periferia unui om atât de oribil și de disperat și nu-mi dădusem seama.
Credeam că știam ce avea să se întâmple în continuare. Marnie urma să
spună toate lucrurile la care mă gândeam eu – că era egoist și se gândea numai la el și că, dacă nu-și va schimba atitudinea, ei nu vor mai locui niciodată împreună, așa să știi. Serios, cum putea să-i ceară să-l pună pe el pe primul loc, când noi eram prietene de atâția ani – ani –, el nu-și dădea seama că îi cerea imposibilul?
Deja îmi imaginam că râdeam amândouă pe tema asta mai târziu în seara aceea. Furia mea ar fi fost repede suprimată, dar furtuna pe care o declanșase ar fi aprins din nou ceva în mine. Ar fi fost revigorant, ca o apă de gură, să mai simt și altceva în afară de epuizare, tristețe și panică.
Numai că discuția nu a decurs așa. Am auzit-o pe Marnie răspunzând, nu strigând – nu era deloc furioasă –, cu glas scăzut, dar nu destul de scăzut:
— Știu. Știu. Și eu vreau să locuiesc cu tine. Știi bine că vreau. Nici eu nu-mi imaginasem că va fi așa.
În seara următoare, Marnie mi-a pregătit cina. Mi-a explicat că, în seara când a murit soțul meu, ea îl ajuta pe noul ei prieten să-și strângă lucrurile din apartamentul lui. Și că, în dimineața următoare, începuseră să
împacheteze și lucrurile din acesta. A recunoscut că nu se cunoșteau de mult timp, dar văzuse ce fericiți eram eu și Jonathan și totul începuse repede, nu?
Făcuseră o ofertă pentru un apartament în celălalt capăt al orașului. Se întâmplase cu doar câteva luni în urmă, „dar, când știi, știi”, astea au fost cuvintele ei. S-au decis mânați de un impuls de moment. Văzuseră
apartamentul din exterior când se plimbau prin zonă și agentul imobiliar era acolo – tocmai făcuse un tur al clădirii cu un alt cuplu –, așa că au intrat, nu credeau că le va fi acceptată oferta – era puțin, prea puțin, sincer –, dar le-a fost acceptată, și după aceea totul s-a întâmplat foarte repede. Ea plănuia să-mi telefoneze ca să-mi dea vestea cea bună. Voia să ne invite la cină, să fim primii oaspeți care le trec pragul. Era un apartament frumos. Sau cel puțin avea să fie după ce îl terminau de amenajat. Mi-ar plăcea și mie, a spus ea.
Amenajarea fusese pusă în așteptare – normal, Marnie nici n-ar fi acceptat altceva – din cauza celor întâmplate. Dar era timpul să începem să
ne gândim amândouă la ce vom face mai departe. Ea spunea că se chinuia să
