gândesc la Charles. Mă gândesc la picioarele lui urâte și la încăpățânarea lui de a purta sandale când umbla vara prin apartament. De câte ori văd o VP - 110
cravată legată prea strâns, mă gândesc la Charles. De câte ori un bărbat cere meniul de băuturi și apoi îl citește îndelung, alegând-o inevitabil pe cea mai scumpă, mă gândesc la Charles. Atât de multe fațete ale ființei lui mi-au rămas întipărite în memorie și niciodată nu este atât de departe pe cât mi-aș
dori.
În schimb, Jonathan nu este niciodată atât de aproape pe cât mi-aș dori.
Nu pot să mă uit la Maratonul Londrei. Nu suport să văd alergătorii în costumele lor lucioase de lycra, cu numerele prinse pe piept, cu căștile pe urechi, cu banderolele pe frunte și cu adidașii bine legați la șireturi. Nu mai suport să văd oamenii alergând pentru o cauză caritabilă, în costume de carnaval, cu tot felul de drăcii pe ei, cu zâmbetele pe față și râsetele pe care le provoacă. Pentru că toate mă fac să mă gândesc la Jonathan, și nu la Jonathan pe care l-am cunoscut și l-am iubit eu, ci la Jonathan așa cum era când a murit.
Sunt și lucruri care îmi amintesc de el într-un mod pozitiv. Când privesc grupuri de bicicliști trecând pe lângă mine în weekend, îndreptându-se spre ieșirea din oraș și spre suburbii, ca să pedaleze în forță la deal și apoi să
coboare în viteză la vale, să cronometreze distanța parcursă și să se oprească la o bere și un sandviș într-un pub pe marginea unui drum de țară.
Asta îi plăcea și lui Jonathan să facă. Mă gândesc la el de câte ori trec prin stația de metrou Angel, pentru că acolo ne despărțeam în fiecare dimineață, după ce mâncam cornuri și banane, după ce răscoleam înnebuniți prin grămada de încălțări din dulapul de sub scară și fugeam pe peron, pentru că
noi mereu eram în întârziere câteva minute. Mă gândesc la el de câte ori îmi torn sucul de portocale îngroșat de la fundul cutiei pentru că el niciodată n-o agita și ultimul pahar e întotdeauna plin de pulpă.
Asta înseamnă să fi fost viu. Asta înseamnă să ai fantome.
Eu și Marnie suntem blocate pe același fir, trăim cu moartea, incapabile să
redevenim cele care am fost înainte de ea.
Îți pare rău pentru mine?
Vezi în mine o femeie împovărată de vină?
Dacă da, n-ar trebui.
Nu regret ce am făcut; nu regret niciuna dintre deciziile mele. Aș vrea doar ca ele să fi fost mai maleabile, să-mi pot vedea viața cu și fără ele în același timp. De exemplu, mi-ar plăcea să văd cum ar arăta viața mea cu Jonathan, dar fără Charles. Cum ar arăta relația mea cu Marnie în aceste condiții? Există o lume în care femeile au alături cea mai bună prietenă și un soț? Sau întotdeauna unul există în detrimentul celuilalt? Mi-ar plăcea să pot umbla la firul timpului ca să găsesc cea mai bună variantă posibilă a vieții mele, și nu să exist în ceea ce cred că este cea mai rea dintre toate.
VP - 111
Aș vrea ca viața mea să se fi sfârșit când a murit Jonathan. Dar n-a fost așa. Pentru că nu așa funcționează suferința. Rămâi în existența ta cât timp trăiești, chiar și când n-o mai vrei, asta dacă nu cumva te gândești să-i pui capăt. Și, chiar dacă eu nu mi-am dorit, n-am avut încotro decât să trăiesc fără Jonathan.
Iar acum, Marnie nu are încotro decât să trăiască fără Charles.
Toate astea pentru a spune că povestea nu s-a oprit aici. Sper că nu te deranjează că voi continua; la urma urmei, avem timp.
Important este să recunosc că, în zilele de după moartea lui Charles, am înțeles că luasem o decizie ireversibilă. Și am acceptat să suport consecințele. Da, mă simțeam tristă deseori când o vedeam pe Marnie cu ochii umflați de plâns, cu buzele crăpate, cu suferința întipărită pe chip. Dar nu mă simțeam vinovată. De fapt, mă simțeam mai degrabă optimistă.
Credeam că găsisem o cale de a crea o pânză de păianjen. Și mă simțeam puțin mai în siguranță, într-o realitate mai solidă.
M-am lăsat dusă de val.
Ce trebuie să înțelegi tu este următorul lucru: am vrut să-mi iau înapoi cea mai bună prietenă. Și am reușit.
Dar numai pentru o vreme.
VP - 112
A cincea minciună
Capitolul 21
La înmormântarea lui Charles a venit multă lume. Colegii – majoritatea bărbați cu linia maxilarului bine definită și costume sobre, la modă – au venit cu soțiile, toate drăguțe și blonde, în rochii negre mulate și pantofi de firmă, cu toc stiletto. A fost prezentă și secretara lui Charles, Debbie, singura femeie din grup care avea peste cincizeci și cinci de kilograme și sub un metru șaizeci. Avea vreo șaizeci de ani, era scundă și robustă, cu părul scurt și cărunt. Jacheta elegantă plesnea puțin pe la nasturi. O mai întâlnisem o singură dată până atunci: cu vreo doi ani în urmă venise la apartament într-o vineri seară să aducă niște documente.
Prietenii lui Charles de la școală și de la facultate au sosit în același timp, cu ochelari de soare ridicați în creștetul capului, cu cravate negre și subțiri la gât. Au rămas la porțile cimitirului ca să-și termine țigările, stingându-le de grilaj și zdrobindu-le chiștoacele cu piciorul pe plăcile de pavaj. Câțiva erau însoțiți de copii, niște băieței care le veneau până la mijloc, cu pantaloni negri și cămăși albe. Trei dintre ei se jucau împreună și râdeau nepotrivit de tare. Mă întrebam dacă și Charles, în coșciugul lui, purta cravată, strânsă în jurul gâtului său rupt.
Sora lui Charles, Louise, se întorsese de la New York. Soțul ei rămăsese acasă și se ocupa singur, pentru prima oară, de cei mici, doi gemeni, și de fiica lor mai mare. Louise oscila între a se panica pentru odraslele ei – le dăduse de mâncare, îi spălase, îi schimbase? – și a ne demonstra nouă că ea era cea mai afectată de moartea lui Charles. Mi-am imaginat că nu era cazul.
Cu toate astea, juca plină de aplomb și afectare ciudată rolul de soră răvășită
de durere. Părea să aibă o rezervă interminabilă de șervețele. Își refăcea regulat stratul de rimel de pe gene și sughița constant printre lacrimi. Mama lui Charles intenționase să participe. Se simțise puțin mai bine, zicea Louise, până când, brusc, nu s-a mai simțit bine deloc, era prea fragilă, prea slăbită
pentru un drum lung. Părinții lui Marnie au fost prezenți. Ne așteptaserăm să vină și fratele ei, dar la serviciu era o nebunie, spusese el, și nu putuse să
plece așa, de pe o zi pe alta. În plus, zborurile dinspre Noua Zeelandă erau scumpe, dar urma să vină cât de curând, a promis el, când lucrurile se vor mai liniști la serviciu.
VP - 113
Lui Marnie nu părea să-i pese. În zilele dinainte de înmormântare fusese tăcută, strecurându-se ca o fantomă din dormitorul meu în bucătărie sau la baie și uneori stând nemișcată ca o statuie pe canapea, în fața unor DVD-uri la care ne uitam cu mulți ani în urmă când apăruseră. Plânsese foarte puțin.
Dar se trezea în cursul nopții de mai multe ori, ridicându-se în șezut și țipând, apoi cerându-și scuze și culcându-se imediat la loc. Era încă în ochiul uraganului, realitatea situației rotindu-se în jurul ei în timp ce ea stătea prinsă în centru, așteptând să fie luată pe sus și azvârlită afară.
În primele săptămâni, a abandonat complet internetul, blocând notificările și ignorând mesajele care treceau de filtru. La început, o zi sau două, încercase să le răspundă tuturor – celor care aveau inima zdrobită, celor îngrijorați, celor cărora nu le venea să creadă –, dar fusese prea mult pentru ea. Erau prea multe voci și prea puțin timp ca să le răspundă. S-a rupt nu doar de munca ei și de telefonul ei, ci și de lumea din exterior. Pur și simplu stătea și privea în gol, parcă aștepta instrucțiuni. Nu ieșise din apartament de două săptămâni; prima ieșire a fost la înmormântare.
Pe majoritatea celor prezenți acolo îi știam de la nuntă, dar mai erau câțiva pe care nu-i cunoșteam. Privirea mi-a fost atrasă de o femeie, probabil de vârsta mea, în pantaloni negri, ghete cu toc și un pulover bleumarin elegant. Era înaltă și subțire ca un manechin, și atât de nemișcată, încât părea invizibilă. Avea părul foarte scurt, negru-albăstrui, și niște ochi verzi pătrunzători. Degetele îi erau încărcate de inele de argint și avea un mic simbol, ca o notă muzicală, tatuat pe ceafă. Părea că venise singură. A stat mai în spate în timpul slujbei, pe toată durata înhumării, și, din nou, în spate în timpul ceremoniei. Avea o geantă neagră din piele, care îi atârna de o baretă pe umăr, și am observat că a scos un carnețel roșu și a scris în el de cel puțin două ori.
