A zâmbit larg.
VP - 104
— Deci da, a continuat ea. O să ne punem un pahar de vin, eu am să fac niște paste și putem discuta.
— Perfect, am spus și am zâmbit și eu, fără să iau în seamă arsura acidă
pe care o simțeam în gâtlej. Mulțumesc. Chiar mă bucur că am venit. Și eu vreau ca totul să revină la normal.
Marnie a deschis ușa de-a binelea și eu am închis ochii.
O lașitate din partea mea, nu? I-am închis strâns imediat ce ea s-a întors cu spatele, absolut involuntar, pentru că îmi pierise curajul. Mă îngrozea reacția ei. Știam foarte bine prin ce urma să treacă – știu cum e să-ți vezi soțul întins pe jos în fața ta – și știu ce efect are asupra unui om o astfel de scenă. Știu cum șocul crește în tine necruțător, până când nu mai ai de ales decât să crezi ceea ce vezi. Știu cum se transformă într-o durere fără
margini. Știam că îi va frânge inima.
— Charles? a spus ea. Charles!
I-am auzit pașii pe parchet când a fugit spre el, zgomotul sacoșelor când i-au căzut din mâini, genunchii ei prăbușindu-se pe podea.
Am deschis ochii. Am intrat după ea; m-am oprit puțin în prag.
Era mort de-a binelea. Se schimbase la față. Nu mai era roz ca o piersică, ci galben-pământiu. Marnie era aplecată peste corpul lui, scuturându-l de umeri. Dacă ar fi fost viu, ar fi avut niște dureri înfiorătoare să fie zgâlțâit așa, dat fiind că avea umărul dislocat. Dar, cum era mort, nu mai avea nicio importanță.
— Ce s-a…? am strigat eu.
Am zărit o agrafă de păr sub caloriferul lor – pe care am recunoscut-o, era a mea – și mi-am golit geanta pe jos. Lucrurile mele s-au împrăștiat peste tot, cartea mea a aterizat cu o bufnitură, telefonul alături. Am ridicat telefonul de pe jos, am format numărul de urgență, l-am dus la ureche.
— Ambulanța! am țipat eu imediat ce am auzit o voce la celălalt capăt, înainte să apuce ei să zică ceva. Am nevoie de o ambulanță.
— Unde, vă rog?
Am turuit adresa.
— Repede, am adăugat la final. Trebuie să veniți repede.
Marnie plângea în hohote, cu capul pe pieptul lui Charles.
— E mort, a urlat ea. Jane! E mort!
— Credem că a murit! am strigat eu la persoana de la celălalt capăt al liniei telefonice, pentru că nu știam ce altceva să spun sau să fac și deveneam tot mai isterică cu fiecare țipăt al lui Marnie.
— Ce vă face să credeți asta? Dați-mi cât mai multe informații.
Paramedicii sunt pe drum.
VP - 105
— Marnie, cum ai…? Are o culoare ciudată, am spus. Galben și are corpul contorsionat. A căzut pe scări.
Marnie a țipat iar, s-a uitat direct la mine cu o privire înnebunită și rătăcită, apoi a strigat:
— Spune-le că putem să-l resuscităm!
S-a ridicat peste el, i-a pus mâinile în mijlocul pieptului și a început să
apese.
— Îi facem masaj cardiac, am spus eu. E un portar… Jeremy… poate el…
avem lift… trebuie să ia liftul.
— Sunt pe drum. Vor ajunge curând.
— Continuă, Marnie, am îndemnat-o eu. Ai…? Dacă ai obosit, pot să… pot să fac și eu.
Gâfâiam și adrenalina alerga prin mine, inundându-mi corpul.
— Respiră? a întrebat operatoarea. Puteți să-mi spuneți dacă respiră?
— Respiră? am strigat eu. Nu, am spus. Nu, nu cred.
— Ambulanța e pe drum.
— Trebuie să vină mai repede! am strigat eu și chiar credeam asta.
Chiar voiam să se grăbească, să vină repede, să ajungă acolo, chiar dacă
știam că nu mai aveau ce să facă, chiar dacă știam că era deja prea târziu.
