În fine. Unde rămăsesem?
Mă absolveam, inconștient, de toată vina, repetându-mi minciuna și pretinzând că incidentul nu avusese loc.
Am parcurs pagina deschisă din carte, plimbându-mi privirea peste rândurile de cerneală neagră, fără să asimilez cuvintele, sensul, sărind de la un paragraf la altul. Dădeam paginile și studiam forma literelor: liniile lor curbe, drepte, spațiile dintre ele. N-aș putea să-ți spun cât am stat acolo, umplându-mi timpul cu fraze goale și parcurgând absentă rândurile de text.
Într-un târziu, a apărut și Marnie în capătul coridorului. Purta un impermeabil încheiat până sub bărbie, cu gluga trasă pe cap, și avea în mâini sacoșe de cumpărături. Se căuta prin buzunare – a scos un șervețel, pe urmă
un bilet portocaliu de tren –, apoi a ridicat privirea și m-a văzut.
— Ah, tu erai.
S-a oprit la câțiva pași de ușa ei.
Eu m-am ridicat în picioare, dar am rămas încremenită în lumină.
— Plouă? am întrebat.
— Acum a început, a spus ea, apoi și-a băgat la loc în buzunar șervețelul și biletul. Nu mă așteptam să vii. Stai de mult aici?
VP - 103
Am scuturat din cap, apoi mi-am adus aminte că îl salutasem pe portar cu mai mult timp în urmă.
— Cam de-o oră, am spus. Am terminat la serviciu mai devreme și am avut cartea cu mine.
— Vrei să… vrei să rămâi la noi la cină?
Marnie s-a apropiat de ușă și a căutat în geantă cheia de la apartament.
Până atunci fusesem foarte calmă, respirând egal, cu pulsul normal. Dar deja simțeam că inima începea să-mi bată tare în piept și buza de sus să-mi transpire.
Este important să precizez că nu mi-a fost frică deloc că voi fi prinsă, sau cel puțin nu în momentul acela. Eram conștientă că exista o vagă posibilitate, dar totodată eram foarte încrezătoare în mine, convinsă că făcusem totul pentru ca acest lucru să fie imposibil. Însă mie îmi era frică de reacția ei.
Îngrozită, dacă e să fiu sinceră, de ceea ce va urma.
— Nu pot să mănânc, am spus. Eu doar… voiam să vorbim.
Încă țineam cartea, care se legăna stingheră în mâna mea, lovindu-mă
ușor peste coapsă.
Marnie a oftat.
— Îmi place mult cartea aia, a spus. Ai ajuns acolo unde…?
— Taci, nu-mi spune! am strigat eu și a fost o ușurare să vorbesc tare, să
eliberez o parte din spaima care mă copleșea.
Marnie a tresărit, șocată.
— Doamne! Liniștește-te.
Am tras adânc aer în piept – inspiră, reține, expiră. Nu era momentul să
mă pierd. Am râs și râsul meu a sunat ciudat, ușor nesincer.
— Uite ce e, a spus ea. Nu știu dacă sunt pregătită să discutăm. Dar poți să
intri și încercăm. Numai că Charles e bolnav, e în pat, a dormit toată ziua și nu vreau sub nicio formă să-l deranjez. Are o migrenă și nu suportă deloc zgomotele, așa că dacă… dacă te rog să pleci, pleci, bine?
Am dat din cap.
Marnie s-a întors din nou spre ușă și a băgat cheia în broască. Am auzit micul obiect căutându-și drum în lăcaș, printre caneluri.
— Ce bine că te văd, a spus Marnie. Mă bucur că ai venit. Doar că…
— Nu-i nimic. Înțeleg. E complicat.
— Da, a încuviințat ea, apoi s-a uitat la mine și a zâmbit. Așa e. E
complicat.
A împins ușa, deschizând-o un centimetru sau doi.
— Și ești bine-venită să rămâi la masă, bineînțeles. Vreau ca totul să
revină la normal. Ești prietena mea cea mai bună.
