— Continuă.
— Asta-i tot! a strigat el, apoi s-a strâmbat din nou de durere. Nu mai e nimic de zis. Toată săptămâna a fost când drăguță, când distantă cu mine, și nu pot să spun că te așteptam în seara asta, deși mă bucur că ai venit… dar nu știu. A fost al dracului de furioasă, da. Pe amândoi. Dar nu crede că s-a întâmplat ceva – pentru că nu s-a întâmplat nimic, Jane, nu s-a întâmplat nimic – și ea continuă să vorbească despre asta, da, dar cred c-o să fie bine, VP - 97
pentru amândoi… Dacă ai vrea să… Putem discuta despre asta altă dată. Îți promit. Putem discuta. Dar te rog…
A început să tremure. Mă întrebam dacă intrase în stare de șoc. Nu prea știam ce înseamnă asta, dar cei de pe ambulanță, medicii și asistentele despre asta vorbeau când eu așteptam la spital ca Jonathan să fie declarat mort.
M-am aplecat lângă el. Parchetul se simțea rece sub palmele mele.
Apartamentul părea altfel fără Marnie. Îmi plăcuse ultima dată: absența luminii, liniștea, aerul neparfumat. Îmi plăcuse că era gol și pustiu.
Dar Charles strica totul. Cu el, întunericul părea sufocant. Era aprinsă
doar lumina de deasupra noastră, o lampă care dădea o lumină rece, de un galben murdar. Nu ardeau lumânări parfumate care să scalde camera întrun portocaliu cald. Apartamentul nu era gol. Și totuși, Charles nu era de ajuns ca să-l umple.
— Noi doi n-am stat niciodată prea mult timp împreună, am spus eu. Fără
Marnie.
— Poate o să stăm altă dată.
— Poate.
Vedeam că îl durea din ce în ce mai tare. Încerca să nu se miște, dar o făcea involuntar, când vorbea sau când se enerva, și atunci fața i se schimonosea pentru o secundă sau două.
— Cum de ești acasă atât de devreme? l-am întrebat eu.
— Chiar am nevoie de ajutorul tău, a spus el. Te rog, Jane.
— Nu te-ai dus la serviciu?
— Am avut o migrenă. Cred că din cauza asta am căzut. Asta a fost tot, Jane.
— Ai des? Migrene?
— Uneori. O dată la câteva luni. Acum…
— Eu cred că n-am avut niciodată.
Nu se auzeau mașinile în stradă.
— N-ai deschis ușile balconului, am remarcat eu.
— Am stat în pat.
— N-ai deschis radioul?
— Am dormit, Jane. Marnie s-a dus la bibliotecă să transcrie un interviu și eu am rămas în pat. Nu mă simt bine deloc. Nu știu de ce nu vrei să…
— Când se întoarce?
— Curând, cred. Cât e ceasul? Nu cred că mai întârzie mult.
— Nu știu exact cât e ceasul. Am venit mai devreme.
— De ce n-o suni? a sugerat el. Întreab-o pe ea. Spune-i că sunt aici și întreab-o când se întoarce. Probabil o fi pe drum. Vrei s-o vezi, nu? Sună de VP - 98
pe telefonul meu. Caută la favorite. Sun-o. Acum. Pune-o pe difuzor, s-o aud și eu. Haide, Jane. Sau de pe telefonul tău. E chiar în spatele tău…
Am dus un deget la buze și el a tăcut.
Trebuia să mă gândesc.
Îmi aduc aminte că panica îmi bolborosea în stomac, era un fel de freamăt, începutul unei emoții pe care știam că ar fi trebuit s-o simt. Îmi aduc aminte că am respirat adânc de câteva ori – așa cum îmi spusese polițista să fac la spital: să inspir pe nas timp de șase secunde, apoi să-mi țin respirația șase secunde și să expir pe gură timp de șase secunde.
Probabil că asta mi-a potolit anxietatea atât de repede. Pentru că pe urmă
n-am mai simțit-o. M-am târât în patru labe până am ajuns lângă el, destul de aproape cât să-l ating. Vedeam cum îi urca și-i cobora mărul lui Adam în timp ce el mormăia și mă ruga.
A început să se vaite și am crezut c-o să se pună pe plâns.
Dar pe urmă s-a înfuriat.
Capitolul 18
— Jane, asta e o nebunie! Ai de gând să mă ajuți sau ce?
Am ridicat din umeri. Încă nu știam. Nu intenționam să nu-l ajut, dar nici nu intenționam să-l ajut.