M-am întrebat dacă era mort. Am simțit o bucurie ciudată – un fel de încântare – ca și cum n-ar fi fost rău…
Când am ridicat iar privirea, el deschisese ochii. Zăcea întins pe spate, dar glezna stângă era răsucită și umărul era îndoit într-un unghi ciudat. Avea o pată de sânge uscat pe tâmplă și se vedea o mică pată de un roșu-închis pe VP - 95
parchet. Era îmbrăcat în pantaloni de pijama din flanel cu dungi albastre și o bluză cu numele unei universități. Nu-l mai văzusem niciodată într-o ținută
atât de lejeră.
A scos un geamăt.
Un moment, m-am simțit dezamăgită că nu era mort. Apoi dezamăgirea mea a fost înghițită de furie.
Nu era tipic pentru Charles să fie încă în viață? O asemenea căzătură ar fi ucis pe oricine altcineva, dar nu pe Charles. El era prea rezistent, mereu acolo, niciodată în altă parte, mereu prezent.
A tușit.
— Jane, a spus el răgușit.
A tușit iar ca să-și dreagă glasul și a făcut o grimasă. Mișcarea pieptului i-a trimis vibrații în umăr.
— Oh, Jane. Slavă Domnului.
Am aprins lumina și el a clipit rapid de câteva ori.
— Am căzut. Nu știu când… Eram… Cât e ceasul? Umărul meu. E dislocat.
Și… n-am putut să mă ridic. Glezna. Cred că spatele meu… Oh, ai venit. Ce mă
bucur că ai venit. Telefonul meu. O ambulanță.
S-a încruntat. Era nedumerit. Poate pentru că eu stăteam în continuare nemișcată, cu spatele lipit de ușă, cu lucrurile din geantă împrăștiate la picioarele mele, fără să fac nimic din ce-ar face o persoană normală într-o astfel de situație.
Mi-aduc aminte că l-am văzut pe Jonathan aruncat în aer. Taxiul i-a secerat picioarele și forța impactului l-a azvârlit câțiva metri mai în față, pe asfalt. N-am stat să mă gândesc cum să reacționez; instinctiv am fugit și m-am aplecat lângă el, încercând să opresc sângerarea, să văd ce avea rupt, de parcă eu eram capabilă să-l salvez. Îmi venea să intru în corpul lui, să-l repar din interior. Strigam la el tot felul de prostii, lucruri pe care le vezi în filme: să rămână cu mine, să țină ochii deschiși, totul va fi bine, numai să rămână
cu mine, să rămână cu mine.
Dar eu nu mă grăbeam spre Charles. Nu-i puneam întrebări una după alta despre ce s-a întâmplat și unde îl doare și ce-aș putea să fac eu. Nu ridicam telefonul meu de pe jos și nici nu fugeam să-l aduc pe-al lui, care căzuse la doar câțiva pași de el.
Nu făceam absolut nimic.
— Jane.
Avea fruntea încrețită, ochii mari și speriați, și rana de la tâmplă începuse iar să sângereze când ridicase ușor capul de pe podea, făcând-o să se deschidă.
— Charles, am răspuns eu.
VP - 96
— Jane, am nevoie de ajutor. Poți chema pe cineva? Sună la ambulanță.
Sau… dă-mi telefonul meu, vrei? Uite-l acolo. Dac-ai putea să…
Ar fi trebuit să chem ambulanța. Știu asta acum și o știam și atunci. Un om zăcea pe jos, cu oasele rupte, cu corpul contorsionat, cu sânge pe frunte, și era foarte clar că avea nevoie urgent de intervenția unui medic. Dar eu nu făceam nimic. Era instinctiv. Era exact aceeași reacție involuntară pe care o avusesem cu Jonathan, dar în sens opus. Atunci încercasem în mod spontan să fac totul. De data asta, nu făceam nimic.
— Jane. Te rog. Chiar am nevoie să…
— Ce s-a întâmplat după ce-am plecat? l-am întrerupt eu. Săptămâna trecută. Când am plecat. Ce s-a întâmplat?
Pare ciudat, știu, dar totodată logic. La urma urmei, de-asta venisem acolo. De-asta intrasem în apartamentul lor. Voiam un răspuns. Voiam să
înțeleg ce se întâmplase. Aveam nevoie să știu că lucrurile se vor îndrepta, că Marnie și cu mine rămăseserăm prietene și că totul va continua ca până
atunci.
— Haide, Jane. Am nevoie de ajutor, a spus el și a făcut o grimasă. Poți să…? Măcar dă-mi telefonul. Te rog.
M-am apropiat de telefonul lui și l-am împins cu piciorul departe de el. N-am știut c-o să fac asta decât după ce-am făcut-o. Nu făcea parte dintr-un plan. Mă simțeam ca un personaj dintr-un film, care își surprinde dușmanul într-un moment de slăbiciune, și așa mi s-a părut firesc să fac. Așa că asta am făcut.
— Te-am întrebat ceva, am insistat eu. Te rog să-mi răspunzi.
— Nimic. Nu s-a întâmplat nimic, Jane. Haide, zău… E o nebunie. Cred că
am făcut o comoție. Cât e ceasul? Jane. Nu știu de cât timp zac aici.
A tușit, corpul i s-a contractat și el a strâns din dinți.
— Mă tot trezesc, pe urmă… Oh, la naiba, Jane. Bine, fie. Marnie a fost furioasă, e bine? Nu știa ce să creadă și nici acum nu știe. Eu i-am explicat lucrurile din punctul meu de vedere de o mie de ori, dar ea tot insistă cu prostiile tale.
Am zâmbit. Mă simțeam cumva răzbunată. Exagerasem puțin cu ceea ce se întâmplase între noi și părea că procedasem bine.
