— Exact. Și, în orice caz, dacă și alții vor continua să-i zică treaba asta, mai devreme sau mai târziu, va înțelege și ea mesajul. Tu doar liniștește-te. Se va rezolva de la sine.
*
Tu ce părere ai? De partea cui ai fi fost? De partea lui Charles sau a mea?
Voi pleca de la premisa că ai fi fost de partea mea și, sincer, ar fi aiurea să
spui altceva pentru că el e mort.
Cred că, dacă l-ai fi cunoscut, dacă ai fi avut posibilitatea să-ți formezi propriile opinii, m-ai fi ascultat pe mine, ai fi fost de acord cu mine, ai fi avut încredere în mine. Cred că ți s-ar fi părut autoritar și răzbunător. Am fi făcut împreună o listă cu toate ticăloșiile lui și am fi râs de ele. Aș fi fost aliatul tău.
Dar asta n-o să se întâmple niciodată. Pentru că tu n-o să-l cunoști niciodată. Tocmai de aceea este foarte important să asculți această poveste.
Am s-o spun o singură dată și trebuie s-o spun acum.
Iată cum a murit.
Atenție la ce urmează.
VP - 90
A patra minciună
Capitolul 16
În ziua în care a murit Charles, am terminat la serviciu mai devreme. Mi-o amintesc foarte bine, fiecare parte din ea, de când a sunat ceasul dimineață
și am constatat că nu mai aveam lapte pentru cereale, până când am ajuns acasă seara târziu, după tot ce s-a întâmplat. Pot să derulez imaginile ca pe un film și aș vrea să spun că mă emoționează întrucâtva, că mă fac să regret, că mă îngrozesc sau mă fac să mă rușinez, dar nu-i așa. A fost, în foarte multe privințe, o zi cu nimic ieșită din comun.
Este adevărat? Mă străduiesc cât pot să fiu sinceră. Dar uneori e greu să-ți dai seama ce crezi cu adevărat despre un lucru. De exemplu, eu mă întreb dacă îți spun că a fost banală pentru simplul fapt că nu-mi vine să-ți vorbesc despre ziua aceea. Oricum, nu prea contează; ți-am promis că o să-ți spun adevărul și faptele sunt incontestabile.
La serviciu era liniște de vreo două săptămâni, nimic neașteptat. Lunile de vară fuseseră mohorâte și ploioase, dar în luna septembrie se anunța vreme caldă și însorită. Primeam cu zece la sută mai puține apeluri decât în aceeași perioadă cu un an înainte. Probabil că vremea bună îi atrăgea pe oameni afară din casă, îi scotea în parcuri și la terase.
Era o zi de vineri și am decis să plec mai devreme, cu treizeci de minute înainte ca liniile telefonice să se închidă oficial pentru weekend. Mi-am luat geanta și, foarte nonșalantă, am ieșit din birou. Mă întrebam dacă va observa cineva, dar nu cred că a observat nimeni și nici că mi-ar fi păsat dacă ar fi observat.
Trotuarele erau pustii. Încă nu începuse exodul de seară. M-am gândit dacă să mă îndrept spre stația de metrou obișnuită și să iau trenul care mă
ducea acasă, dar am decis să n-o fac. Era vineri, la urma urmei. Iar vinerea nu mă duceam acasă. Mă duceam la Marnie și Charles.
M-am îndreptat spre o altă stație: era mai mult de mers, dar nu mai trebuia să schimb metroul la jumătatea drumului. Am așteptat doar două
minute și m-am așezat pe un scaun mai spre mijlocul vagonului, unde să nu fiu deranjată de pensionarii cu bastoane și gravidele cu burțile lor mari. În fața mea stătea un cuplu de tineri în ținută sportivă: el în pantaloni de trening și tricou asortat, ea în colanți și un hanorac bleumarin. Aveau în jur VP - 91
de șaisprezece ani – mă întrebam dacă n-ar fi trebuit să fie la școală – și erau absolut adorabili. Păreau atât de absorbiți unul de altul, atât de îndrăgostiți.
El îi ținea mâna pe picior, mai sus decât ar fi fost decent, și totuși gestul lui mi se părea mai degrabă adorabil decât vulgar. Ea stătea cu capul pe pieptul lui; cred că-i asculta inima bătând. El a lăsat bărbia în jos și și-a lipit buzele de fruntea ei de mai multe ori, nu neapărat ca să o sărute, cât mai degrabă să
o atingă. Păreau să nu observe că toți ceilalți călători îi priveau, dornici să fie la fel de nepăsători, de îndrăgostiți și de naivi ca ei.
Eram atât de absorbită uitându-mă la cei doi tineri, încât, abia când s-au ridicat în picioare și au coborât, am început să mă întreb cum voi fi primită
de Marnie și Charles. Mă vor lăsa să intru în casă? Măcar vor răspunde la ușă? Obișnuiam să-mi fac griji pentru o grămadă de mărunțișuri de genul acesta. Toate mi se par acum absolut insignifiante: starea unghiilor mele, bârfele de la serviciu, cuvintele pe care le-a spus sau nu le-a spus mama.
Jonathan mă învăța să-mi potolesc anxietățile punându-le într-un context: unghiile mele contau doar pentru mine, chiar și cele mai rele zvonuri nu puteau să mă facă să-mi pierd slujba, eu n-aveam niciun control asupra cuvintelor mamei. Am încercat să aplic această logică la noua mea îngrijorare, dar n-a reușit să-mi potolească spaima, ci doar s-o amplifice.
Pentru că, într-un context mai larg, acum nu se punea problema dacă îmi deschideau ușa sau dacă erau duri cu mine. Era vorba de traiectoria uneia dintre relațiile mele cele mai importante. Nu puteam să mă detașez așa cum făceam cu mama și să accept că se afla într-un loc oribil. Nu puteam să mă
prefac că, în cel mai rău caz, îmi va afecta doar o mică parte din viața mea.
Pentru că, în cazul lui Marnie, erau atâtea părticele de golit, încât viața mea ar fi arătat ca o cameră pustie.
Nu mai vorbisem cu Marnie de o săptămână. Știu că nu pare mult, dar pentru noi era neobișnuit. La școală, eram mereu împreună: râdeam în gura mare în autobuz, stăteam în aceeași bancă la cursuri, mâncam împreună la cantină. La facultate, vorbeam în fiecare zi, pentru că se întâmplau atâtea lucruri, erau atâtea momente când ne gândeam: O să i se pară amuzant sau interesant sau pertinent. Și chiar ca adulți, comunicam cel puțin o dată pe zi, nu întotdeauna la telefon, uneori printr-un SMS, un e-mail sau doar o fotografie, dar – ca niște copii cu pahare de carton legate printr-o sfoară
întinsă între ferestrele camerelor lor – eram mereu conectate printr-un canal de comunicare.
Nu știusem cum să reiau conversația. De câte ori mă gândeam la asta, simțeam în mine un val de panică. Nu voiam să admit că ea fusese forțată să
aleagă și că nu mă alesese pe mine. Nu voiam să recunosc că, pentru prima oară, ea îmi ceruse să plec din apartamentul ei. Nu puteam să cred că
VP - 92
situația era fără ieșire. Am vrut să-i trimit o fotografie cu cina mea alcătuită
din mâncare de fasole pe pâine prăjită sau cu soarele apunând în mare sau cu o buclă din părul meu care stătea mai ciudat în ziua aceea.
M-am gândit să cobor din metrou și să mă duc la mine. Cred că m-aș fi simțit bine acasă. Aș fi comandat ceva de mâncare și m-aș fi uitat la un film.
Dar n-am făcut-o. Voiam s-o văd pe Marnie. Simțeam nevoia s-o văd.
