lăsa să-i port mănușile pentru că aveam mâinile reci, cu toate că poate și ale lui erau reci. Când conducea pe distanțe lungi fiindcă cu refuzam să învăț să
conduc, fiindcă nu-mi plăcea ideea de a sta nemișcată atâta timp. Când mă
întorceam acasă de la serviciu și simțeam miros de înălbitor și de spray de mobilă și știam că el făcuse curat în toată casa, așa încât să mă scutească pe mine, în timp ce eu fusesem în oraș cu Marnie, mă distrasem, mă simțisem bine. Când stingea el luminile în fiecare seară înainte să ne culcăm, pentru ca eu să nu fiu nevoită să urc scările pe întuneric. Mă iubea într-un milion de feluri mărunte. Credea într-o iubire care se dovedea în repetate rânduri, care era prezentă, generoasă și niciodată insignifiantă. Iubirea aceea a încremenit pentru totdeauna în starea în care era când a dispărut el.
Marnie este a doua mea mare iubire. Și totuși simțeam că o pierdusem și pe ea. Era o pierdere foarte diferită. Jonathan dispăruse brusc. Pe când Marnie dispărea puțin câte puțin. Eu eram nisipul: solid, static și înțepenit în același loc. Ea era marea: smulsă de lângă mine, absorbită de o forță mai puternică decât noi amândouă.
La un moment dat, poate că ea m-ar fi ales pe mine. Ar fi putut să-i spună
lui să plece. Ar fi putut să se îndepărteze de brațul lui care o ținea de talie. Și totuși n-a făcut-o. Pentru că a crezut ce spunea Charles, că el era nevinovat, că eu eram cea care mințea. Există dezastre naturale atât de devastatoare, încât e practic imposibil să recuperezi tot ce s-a pierdut.
VP - 84
M-am ridicat în picioare și am mers pe faleza înverzită, îndreptându-mă
spre hotel. Mă gândeam să rezolv cu factura și să mă întorc direct la Londra.
Dar, întrucât trebuia oricum să plătesc camera, mi-am despachetat lucrurile și am umplut cada cu apă atât de fierbinte, încât aburii au acoperit robinetele metalice și oglinda, răspândindu-se în toată baia. M-am dezbrăcat și m-am băgat în apă. Simțeam cum îmi trage părul la spate în timp ce fața mi-a rămas la suprafață. Soarele coborâse pe cer și proiecta umbre pe dale.
Auzeam niște voci venind din strada de sub fereastra mea: o fetiță care chiuia încântată și râsul răsunător al unui bărbat mult mai în vârstă.
M-am ridicat în cadă, apa plescăindu-mi pe gambe, și m-am uitat prin geamul acoperit de aburi, lipindu-mi corpul de perete ca să nu mă zărească
cineva de afară. Fetița era mică, avea poate șapte sau opt ani și purta doar un costum de baie. Tatăl ei era în șort de baie, încă ud, și apa i se impregna în partea de jos a tricoului. Îmi aducea aminte de vremurile în care tata umbla așa pe litoral, în vacanțele petrecute în Cornwall, după o zi la plajă. În urma lor mergea o femeie – mama fetiței – cu două prosoape aruncate pe umăr și un coș mare împletit, care i se legăna pe lângă glezne. Fetița a izbucnit iar în râs și s-a aplecat de mijloc, efectiv s-a îndoit, neputând să mai meargă de tare ce hohotea. Râdea și tatăl ei – amuzat de ea, de bucuria ei, de râsul ei zgomotos, nestăpânit. Atât de mult aș fi vrut să fac parte din familia aceea.
Am tras pe mine halatul, am scos uscătorul de păr de sub chiuvetă și m-am întors în cameră. L-am băgat în priză. Urma să-mi usuc părul, să mă
îmbrac și să fac parte din familia aceea.
Nu la propriu. N-aveam să fac parte la propriu din familia aceea.
Dar eram hotărâtă să fac parte din ceva mai mare decât mine.
Am ieșit pe coridor și am trecut prin holul de la recepție. După ce am ajuns afară, am pornit pe un drum îngust, mărginit de două pârâiașe. Erau lumini peste tot: în puburi, în restaurante, în alte hoteluri. Am luat-o spre mare, pe o alee care cobora abrupt spre plaja pietruită. Copii dezbrăcați, doar cu umerii acoperiți de prosoape, țopăiau de colo colo, alergând până în vârf și înapoi, spre părinții lor care urcau mai încet, obosiți după o zi întreagă la plajă, mare și jocuri. Erau doi bărbați cu ochelarii de soare pe creștetul capului, ținând în mână umbreluțe de soare. Și două femei cu părul prins în coadă de cal, cu niște triunghiuri de bikini uzi imprimate pe cămășile de in
Am încercat să-mi imaginez că sunt în locul uneia dintre acele femei, cu rucsacul în spate, înconjurată de copii, cu nisip în pliurile coatelor, și n-am putut să nu mi-l închipui pe Jonathan alături de mine, cu o umbrelă de soare viu colorată, ținută pe umăr.
VP - 85
Chiar și atunci, nu-mi puteam imagina o versiune a viitorului meu din care el să nu facă parte. Ceea ce era ridicol, pentru că Jonathan era deja mort de mai mult timp decât petrecuserăm împreună.
Și totuși aveam impresia că nu trecuse timpul deloc.
Până să moară el, nu mă gândisem niciodată la văduvie. Deși cred că, dacă
m-ai fi întrebat ce părere am, ți-aș fi dat un răspuns sigur și bine gândit. Îmi pierdusem bunicii și cunoșteam apăsarea unei astfel de suferințe. Și acele pierderi fuseseră importante – erau punctul culminant al unor vieți îndelungate, trăite din plin –, totuși moartea lor mi se părea relativ insignifiantă. Acele morți n-au fost niște tragedii. Ei n-au devenit niște fantome.
Pe când Jonathan, da. Încă îl port cu mine în fiecare conversație. Îl aduc cu mine la fiecare masă. Eu sunt tânăra al cărei soț a murit. Fantoma lui stă
lângă mine la nunți – Știi că a fost căsătorită? Da, soțul ei a murit – și la înmormântări – Știai că și-a înmormântat soțul acum câțiva ani? Da, i-a murit soțul.
El este prezent în fiecare viitor, în fiecare speranță, în fiecare vis.
Mă bântuie mereu.
Capitolul 15
În drum spre casă, am vizitat-o pe Emma. Locuia într-un studio la sud de Tamisa. Era la douăzeci de minute de mers pe jos de la cea mai apropiată
stație de metrou, iar cea mai apropiată stație de autobuz era la aproape zece minute distanță și trebuia să traversezi o parcare neluminată. Eu nu aveam prea mulți bani să-i dau, dar, în ciuda modestei mele contribuții și cu tot ce-i vira mama în cont din când în când, Emma nu-și putea permite mai mult.
Deveniserăm și mai apropiate de când se mutase din casa părinților noștri. Departe de mama – care insistase mereu să ia parte la tot ce făceam împreună –, am constatat că ne plăceam foarte mult una pe alta. Emma era de o sinceritate revigorantă, cum numai o soră poate fi. Și – sper să nu pară
meschin ceea ce spun – cred că faptul că ea avea nevoie de mine îmi făcea mie bine.
Nu mai avea un serviciu permanent. Fusese redactor independent și, pentru o vreme, a fost îngrozitor de ocupată. Avea teancuri de manuscrise așezate pe linoleum, lucra și noaptea ca să-și respecte termenele, fiind mereu solicitată. Era atât de muncitoare și de hotărâtă, nu-i fusese niciodată
teamă să meargă până la rădăcina problemei, să pună întrebările dificile.
VP - 86
Dar concentrarea i-a slăbit până la urmă și a început să zăbovească prea mult pe fiecare text, fiind prea nehotărâtă, temându-se că ar putea rupe ritmul scrierii. Îi luă atât de mult, încât până la urmă nu i-a mai trimis nimeni proiecte noi. Apoi a început să petreacă mult timp colaborând cu niște asociații de binefacere. Însă asta era o activitate voluntară.
Stăteam pe palierul din fața apartamentului ei și băteam la ușa de un roșu-aprins. Soneria montată pe cadrul ușii nu funcționase niciodată.
— Vin! a strigat ea când am bătut a doua oară. Învață bunele maniere. Oh!
a exclamat când a deschis. Nu pe tine te așteptam.
