S-a ridicat în picioare și s-a dus lângă Marnie, punându-i un braț după
talie, trecându-și mâna pe sub cordonul șorțului ei și frecând materialul între degete. Mă simțeam ca un copil într-o ceartă cu părinții lui, ei privindu-mă de la înălțimea lor, dictând faptele, iar eu redusă la tăcere în fața confruntării.
Apoi a schimbat tonul și s-a înfuriat.
— Doamne, Jane! a strigat el și Marnie a tresărit. Era nunta mea. Și tu ești cea mai bună prietenă a soției mele. Eu nu știu ce crezi tu că s-a întâmplat, dar… Să dea dracii! Nu.
Marnie a clătinat încet din cap și nu mai avea importanță dacă el credea sau nu propria poveste, pentru că ea sigur credea. Se întunecase la față și avea ochii aprinși ca niște lumânări pe un tort, scânteind de mânie.
Charles credea că mă prinsese în capcană, dar întotdeauna există o altă
minciună, o minciună și mai bună.
VP - 79
Într-o bună zi, la un moment dat în viața ta, cineva îți va spune că
minciunile nasc minciuni și omul acela va avea dreptate, dar ți-o va spune ca și când ar fi o problemă, când de fapt asta este soluția.
— A spus că mă dorește, că întotdeauna i-a plăcut să stea de vorbă cu mine; m-a întrebat dacă și eu simt la fel. Mă atingea cu mâna prin rochie, se juca cu marginea materialului, îl pipăia, pipăia cusăturile. Cât timp doar ținea mâna pe mine, mă atingea, nu știam sigur, înțelegi? Poate că doar băuse prea mult, nu gândea, nu-și dădea seama ce face. Dar, când a început să vorbească, atunci n-am mai avut nicio îndoială. Am știut că era intenționat.
Marnie nu mai părea atât de sigură pe ea.
Era o minciună? Pe bune? Pentru că, sincer, eu cred că, dacă mai treceau două minute, exact asta s-ar fi întâmplat: el ar fi spus ceva – știu că ar fi spus
–, fiindcă ăsta era Charles. Știa cum să se folosească de cuvinte pentru a manipula, pentru a inventa o poveste. Cuvintele dădeau credibilitate unei acțiuni care, de una singură, era lipsită de substanță, fără importanță, nedemnă de luat în seamă.
Dar, da, recunosc. A fost o minciună. Era a treia minciună pe care i-o spuneam lui Marnie.
Avea să fie ultima minciună pe care i-am spus-o cât a trăit Charles.
Capitolul 14
Marnie mi-a cerut să plec. După tot ce se spusese și nu se spusese, a luat o atitudine fermă și a zis:
— Cred c-ai face mai bine să pleci.
Am rămas șocată și nu m-am clintit.
— Poți să pleci, a repetat ea. Acum. Te rog.
Charles și cu mine ne-am uitat unul la altul și mi-am dat seama că
gândeam același lucru, că niciunul dintre noi nu putea să descifreze cu certitudine expresia lui Marnie. Vedeam că nu era mulțumită, absolut deloc, dar furia se risipise și fusese înlocuită de ceva mai puțin clar. Nu recunoșteam asprimea privirii ei, buzele subțiate, roșii ca întotdeauna, dar foarte strânse. Pielea obrajilor era pământie, i se înfundase în fălci.
Am văzut că el a strâns-o mai bine de mijloc, o apăsare ușoară.
Marnie nu a reacționat. Era încremenită, cu mâinile înfipte în șolduri.
M-am ridicat în picioare.
— Bine, o să plec, am spus. Dar numai dacă ești sigură că asta vrei.
VP - 80
Credeam că se putea răzgândi? Cu siguranță, speram. Dar ea n-a făcut-o.
— Sunt sigură, a răspuns.
M-am dus în hol și mi-am luat impermeabilul din cuier. Umbrela mea fusese rezemată de calorifer și lăsase o mică baltă de apă pe parchet. Am pus mâna pe clanța ușii, apoi m-am întors să mă uit la ei. Stăteau exact ca mai înainte, unul lângă altul, el ținând-o cu brațul de după talie, dar acum mă
priveau peste umăr ca și cum voiau să se asigure că, după toată scena, chiar plecam.
Am ieșit din apartament și m-am dus acasă pe jos. Asta mi-a luat câteva ore, iar ploaia nu mai contenea, dar a fost exact ce aveam nevoie în acel moment. Aveam nevoie să simt cum îmi intra apa în pantofi și în ciorapi, cum mi se murau picioarele în ei. Aveam nevoie să simt vântul trăgând de umbrela mea, să am ceva cu care să mă lupt, să bat din picioare, să simt apa stropindu-mă pe glezne și coatele mele frecându-se de oasele șoldului.
Când am ajuns în fața blocului meu, am cotrobăit prin geantă după chei și, după ce le-am găsit și am intrat în casă, atâta apă s-a scurs pe covor, încât pe țesătura gri s-a făcut o pată udă, de un maro întunecat. Am făcut un duș
fierbinte, am pornit instalația de încălzire și m-am băgat în pat, dar n-am putut să dorm. Aveam nevoie să fiu în altă parte. Londra era prea mare și prea aglomerată, oamenii, prea stresați și încordați, atmosfera, prea încărcată și agitată.
Mi-am potrivit ceasul să sune și, câteva ore mai târziu, când a răsunat în camera mea, eram încă trează. Afară se înseninase în sfârșit și m-am dus să-i fac o vizită mamei – scurtă, ea nu mă recunoștea și eu nu mai aveam răbdare să-i răspund la nesfârșitele întrebări, nici să-i suport aiurelile. Apoi am luat alt tren, nu ca să mă întorc în oraș, ci ca să mă îndepărtez de el, pe urmele pașilor mei din versiunea mea mai tânără.
Am ajuns la Beer după-amiaza devreme. Aveam cu mine doar un rucsăcel.
M-am dus direct la hotelul nostru, picioarele purtându-mă într-acolo aproape fără să-mi dau seama. Camera noastră era disponibilă, doar pentru o singură noapte, la primul etaj, în capătul coridorului, cu fereastra care dădea spre plajă.
Mi-am lăsat bagajul pe pat și am ieșit afară, îndreptându-mă spre plajă.
Am stat acolo și am privit cum veneau valurile la mal; ieșise soarele, dar ele tot furioase erau, lovind plaja plină de pietre.
