Acum, foarte repede, doar o precizare înainte de a continua. Poate că ar fi trebuit să-ți explic asta mai devreme. Uit că tu ai spus foarte puține minciuni în viața ta. Pe când eu, eu am spus o grămadă. Deci poate înveți ceva din experiența mea.
Primul lucru de care trebuie să ții cont este că minciuna nu-i decât o poveste. O invenție, o ficțiune. Al doilea lucru este că până și cea mai neobișnuită ficțiune, cele mai absurde minciuni pot părea perfect adevărate, VP - 75
perfect plauzibile. Noi vrem să credem povestea. Al treilea este că, prin urmare, nu e mare filosofie să spui niște minciuni credibile. Dar cel mai important lucru dintre toate, ce nu trebuie să uiți niciodată este că nu suntem imuni la propriile minciuni. Revizuim poveștile, mutând accentul în altă parte, mărind tensiunea, exagerând drama. Și, în cele din urmă – după
ce am spus această poveste modificată de mai multe ori, îmbunătățind-o de fiecare dată – începem s-o credem și noi. Pentru că modificăm nu doar poveștile noastre, ci și amintirile. Ficțiunile noastre – momentele pe care le-am inventat noi, pe care ni le-am imaginat – încep să pară reale. Vezi evenimentele desfășurându-se, versiunea modificată așa cum s-ar fi putut întâmpla, și începi să te întrebi unde se termină adevărul și unde începe minciuna.
— Finalul, am repetat eu, iar Charles a ridicat din umeri și a încruntat sprâncenele. Finalul serii. Finalul, tu și cu mine.
— Tu și cu mine? a întrebat el. Jane. Haide, zău. Ce-i asta?
Era prea târziu, înțelegi? Avusese timp să-și revizuiască amintirile, să
omită în mod deliberat acel moment. Nu mai exista un singur adevăr solid.
Rememorase acea poveste iar și iar și iar? Își schimbase faptele de fiecare dată? Ajunsese să creadă povestea lui revizuită, astfel încât îndoiala lui, nedumerirea lui păreau acum veritabile?
M-am simțit ca o idioată, de parcă băteam câmpii, apoi am văzut ceva, o umbră trecând peste chipul lui. Fruntea i s-a încrețit, apoi i s-a întins la loc.
Sprânceana lui stângă a tresărit, foarte scurt. I s-au înroșit obrajii, poate de rușine, poate de furie. Și-a umezit buzele, apoi și le-a strâns între dinți până
li s-au albit marginile. A scos un scurt zgomot involuntar și și-a mușcat colțul buzei.
Nu mai eram sigură de nimic.
— Știi despre ce vorbesc, i-am spus.
— Nu cred că știu, a replicat el.
A pus ambele palme pe masă, răsfirându-și degetele.
— Ba știi.
Nu-mi dădeam seama dacă știa, dar mi se părea posibil.
— Îmi pare rău, Jane, a spus. Mă tem că nu știu la ce te referi.
Avea o figură imperturbabilă, cu trăsăturile neclintite, netulburate.
— Nu știi? am insistat eu, încă sperând că poate face o greșeală și se trădează.
— La ce te referi? a întrebat el și a înclinat ușor capul spre stânga, ca și când chiar era curios, ca și când chiar era nedumerit de întrebarea mea.
— Eu cred că…
Dar nu știam ce credeam.
VP - 76
— M-ai atins, am spus. Îți amintești? Erai beat, dar… M-ai atins.
Fața i s-a schimonosit într-o expresie de șoc total. Părea fals. Sprâncenele erau prea ridicate pe frunte, ochii, prea măriți, bărbia îi trăgea buzele întrun mic „o” prefăcut.
— Jane, a zis el, la ce te referi când spui „atins”? Doar nu vrei să insinuezi că…
— Ți-aduci aminte, l-am întrerupt. Știu sigur.
Și-a înmuiat expresia feței, aruncându-mi o privire îngrijorată.
— Jane, îmi pare rău, chiar nu vreau să fiu nepoliticos, dar nu știu despre ce vorbești. Aș vrea să te ajut… și mi-ar părea rău să crezi că… Ce-ar fi să
începi cu începutul? Spune-mi ce crezi tu că s-a întâmplat.
— La sfârșit, am spus eu. Când stăteam pe scaun.
Ceva se schimbase; ceva era în neregulă.
— Continuă, m-a îndemnat el.
— Mi-ai pus brațul după gât.
Îmi dădeam seama că afară se întunecase, draperiile roșii păreau negre, contrastând cu pereții albi. Lumânările se stingeau, licărind în suporturile metalice.
— Ca să fiu complet cinstit cu tine, a început el, trebuie să-ți spun că nu-mi amintesc. Dar presupun că da, asta nu mă surprinde. Cred că i-am strâns în brațe aproape pe toți cei de-acolo la un moment dat de-a lungul zilei. Era o petrecere, o sărbătoare. Și eu… Asta este, Jane? Faptul că ți-am pus brațul după gât? Asta te-a deranjat? Pentru că eu n-aș fi crezut că… Dar dacă asta a fost… eu chiar n-am intenționat să te fac să te simți prost.
— Nu, am spus. Nu asta, în niciun caz. Nu că mi-ai pus brațul după gât. Nu la asta mă refer. La mâna ta, am continuat. Mă atingeai.
Atunci am observat că el nu se mai uita la mine. Se uita undeva peste capul meu, dincolo de mine, spre ceva – cineva – din spatele meu. Mi-am dat seama că radioul fusese oprit și că nu mai auzeam pașii lui Marnie pe podeaua bucătăriei, zgomotul farfuriilor, ușa frigiderului deschizându-se și apoi închizându-se silențios. Se auzea doar zumzetul înfundat al mașinii de spălat vase.
