înceapă.
— Îmi pare rău, a zis Marnie. Ar fi trebuit să-ți spunem. Dar, din motive evidente, noi am încercat să trecem totul sub tăcere. Însă cred că ar trebui să
știi că eu și Stevie… Avem o relație.
— O relație? s-a mirat Abi.
— O ce? a întrebat Steven.
— Am citit politica firmei și știu că unul dintre noi trebuie să-și dea demisia, a continuat Marnie. Înțeleg, iar tu știi deja că mă gândeam să plec în altă parte și…
VP - 69
— O demisie cu efect imediat? a întrebat Abi, vizibil nerăbdătoare să
găsească soluția cel mai puțin destabilizatoare și să pună mai repede capăt situației jenante.
— Bineînțeles, a spus Marnie. Luni îmi voi strânge lucrurile de la birou.
— Bine, a răspuns Abi.
S-a întors spre mine, mi-a pus mâinile pe umeri și nu mai contenea cu scuzele pentru comportamentul angajaților ei, a promis să se ocupe imediat de problemă și m-a rugat s-o scuz, dar trebuia să aibă o scurtă discuție cu colegul ei. Apoi s-a apropiat de Steven și l-a condus înspre pub.
Marnie a fugit spre mine, țipând de bucurie, și-a aruncat brațele după
gâtul meu și am început să râdem, pentru că toată scena fusese atât de penibilă, pentru că nu ne venea să credem că planul nostru funcționase, pentru că ne simțeam puternice și electrizate de victorie și pentru că ne vedeam stăpâne pe propriul nostru destin, nu eram doar două femei tinere.
Eram unite. Legate într-un mod care ni se părea formidabil: un secret comun, un triumf colectiv, sentimentul că împreună eram de neoprit.
În drum spre casă, ne-am oprit la un bar și am pus stăpânire pe două
fotolii de catifea, înghesuite într-un colț. Era încă devreme și nu erau mulți clienți, dar formația de muzică repeta în spate, iar personalul barului aprindea lumânări și spăla pahare. Am comandat o sticlă de șampanie, pentru că, deși salariul meu era mic și al ei acum inexistent, aveam o victorie de sărbătorit.
Acasă am plecat pe jos seara târziu, ținându-ne de braț, și am rememorat nebunia din ziua aceea. Ea a bătut încântată din palme când i-am amintit că
nu mai avea serviciu, că a scăpat de rutina vieții de birou de la opt la cinci. A suflat aburi calzi pe oglinda din lift și a desenat o figură zâmbitoare cu degetul. A sărit cu picioarele pe canapeaua noastră și a insistat să sar și eu cu ea. Era o idioțenie. Era amuzant. Ne țineam de mâini în timp ce săream.
Îmi aduc aminte că râdeam și că ni se părea atât de normal să ne hăhăim împreună. Dar acum? Abia mi-aduc aminte cum era să fiu așa cu ea, să mă
pierd în ea, să fim atât de ușor o singură persoană.
Capitolul 13
M-am dus în vizită la Marnie și Charles vinerea următoare, imediat după
ce s-au întors din luna de miere. Stăteam toți trei pe canapea. Lustra de deasupra era stinsă și aplicele proiectau o umbră aurie pe pereți. Peste tot VP - 70
erau numai lumânări, cu flăcările licărind. Balconul era ascuns în spatele draperiilor roșii și groase, care atârnau în falduri.
Era cea mai ploioasă vară care se înregistrase vreodată și – toată lumea era de acord: poștașul, meteorologul, colegii mei – cea mai tristă din toate timpurile. Fiecare zi din săptămâna aceea fusese umbrită de ploi abundente.
Stropii mari ricoșau când cădeau pe asfalt sau pe capota mașinii.
— Ce ploaie! a exclamat Marnie. De atâtea săptămâni nu mai văzuserăm nici măcar un strop. Toată lumea ne avertizase că vara în Italia este infernală, că o să ne coacem și au avut dreptate. Nu eram echipați de ploaie când am aterizat. Ne-a făcut fleașcă până am scos bagajele din taxi și le-am adus în holul clădirii. Nu-i așa, Charles? Nu că eram fleașcă?
El a clătinat din cap în ritmul cuvintelor ei.
— Oh, categoric! Uzi până la piele.
Ziceau că se aventuraseră afară doar o singură dată în ultimele două zile, un drum rapid până la supermarket pentru aprovizionare, că ținuseră
draperiile trase și ferestrele închise pentru a se izola pe cât posibil de ploaie.
Rebecca și James – am recunoscut numele – veniseră la masa de prânz în ziua precedentă.
— Și-au luat amândoi concediu parental, a explicat Charles. Nu se mai duc la serviciu. N-ai mai văzut așa ceva.
— Ți-am spus că au un bebe? m-a întrebat Marnie. Acum are patru luni.
Sincer, n-am mai văzut un copilaș atât de drăguț. E adorabil. Cu ochii ăia mari și strălucitori, uluitori de albaștri…
Charles a arătat cu degetul spre paharul meu gol.
— Îți mai pun vin? m-a întrebat, iar eu am dat din cap.
— S-a purtat atât de frumos cu fetița, mi-a șoptit Marnie când el s-a dus la bucătărie. Sincer, nu există nimic mai sexy decât un tip mișto cu un bebeluș
în brațe. Are aerul ăsta de om sigur pe el, știu, dar în realitate e un sentimental. A vrut s-o țină în brațe tot timpul. Nu m-a lăsat și pe mine.
