— Dar nu rețeta obișnuită, nu aia pe care o făceam noi când stăteam la apartament.
S-a întors spre Charles.
— E un omagiu adus lunii noastre de miere, a spus ea, cu rețeta de la localul acela din vârful colinei. Ți-l amintești? I-ai arătat lui Jane pozele de pe colină? Mâncarea de acolo era…
A dus degetele la buze și le-a sărutat cu un „muah” umed și apăsat.
— A trebuit să mă rog de ei să-mi dea rețeta – una tradițională, se pare –, dar, după părerea mea, deosebit de gustoasă. Mai bună decât cea pe care o făceam noi la apartament. Dar gata cu trăncăneala. Vă las să gustați.
A pus o porție mare în castronul meu și o porție ridicol de mică în farfuria lui Charles. Lui nu-i plăcea să mănânce din castron. Nu-i plăcea când se amestecau diferitele componente ale unui fel de mâncare. Nu voia să bage în gură spaghete amestecate cu salată.
Am răsucit furculița pe marginea castronului și am observat imediat că
textura era alta. Ouăle formaseră un strat mătăsos pe spaghete. Carbonara făcute de noi – și, să nu mă înțelegi greșit, îmi plăceau, și le consider în continuare preferatele mele – erau pline de cocoloașe de ouă bătute.
— Delicioase, a spus Charles. Sincer, au exact același gust.
Marnie a bătut din palme.
— Asta voiam să aud. Jane? Ție îți plac?
— Eu n-o să spun că le prefer în locul rețetei noastre de carbonara, pentru că ar fi o lipsă de loialitate din partea mea, dar sunt delicioase.
Marnie a zâmbit.
— Știam eu c-o să-ți placă.
Mi-a umplut din nou paharul cu vin.
— Am adus sticla asta din Italia, a spus ea. Mi s-a părut puțin cam aiurea –
știi că niciodată nu va avea același gust –, dar de fapt a călătorit mult mai bine decât mă așteptam. Nu crezi?
Charles a dat din cap.
— Categoric, a răspuns el. Paste senzaționale, un vin excelent. Dacă n-ar ploua, aproape c-aș crede că suntem tot acolo.
Poate părea ciudat – și poate că n-o să mă crezi –, dar până în acel moment nu mă simțisem niciodată un musafir indezirabil în relația lor.
Fusesem perfect conștientă de concurența dintre cele două relații. Dar crezusem că ele pot coexista, într-un fel. Și totuși, îmi dădeam seama, puțin câte puțin, că prietenia mea cu Marnie era doar o paranteză în povestea lor, că nu mai era loc pentru nimic altceva decât pentru iubirea lor.
Primele luni după moartea lui Jonathan sunt neclare; nu-mi amintesc prea bine ce făceam, unde mă duceam sau cu cine vorbeam. Dar până la VP - 74
urmă m-am întors la serviciu și Marnie m-a invitat prima oară la cină la sfârșitul săptămânii. Charles lucra până târziu – adesea până după
unsprezece seara, uneori nu se întorcea în apartamentul lor până spre dimineață –, dar era hotărât să nu lucreze niciodată până târziu vineri seara.
Zicea că weekendurile lui sunt sacre. Era o chestiune de echilibru, spunea el.
Întotdeauna însă era foarte obosit când se întorcea acasă la ora opt, poate chiar nouă, la sfârșit de săptămână. Nu voia niciodată să iasă, să se vadă cu prietenii sau să facă altceva. Nu voia decât să stea acasă. Așa că vizitele mele săptămânale au devenit un eveniment recurent, un ritual care a continuat și rareori a fost întrerupt.
Dar simțeam că totuși căsnicia lor ar putea însemna sfârșitul acestui obicei. Mersese așa de atâția ani, știam însă mai bine decât oricine că totul are un sfârșit.
La zece și jumătate, Marnie s-a ridicat în picioare și a spus:
— Bun.
Eu am rămas așezată. Ea a strâns cele trei castroane de desert de pe masă
și le-a stivuit în îndoitura brațului, sprijinite de interiorul cotului. A luat castronul de salată de fructe acum gol, cana cu frișcă și a dispărut în bucătărie. Am auzit-o pornind radioul; se auzea în surdină o muzică de instrumente cu coarde și zgomot de vase ceramice ciocnindu-se între ele. Îi ascultam pașii, fâsâitul șosetelor pe podea în timp ce se plimba dintr-un colț
al bucătăriei în altul, deschizând și închizând frigiderul, mașina de spălat vase, dulapurile.
Ar fi trebuit să mă duc după ea, dar nu m-am dus.
— Nunta, am început eu și nu înțeleg de ce, pentru că știam instinctiv că
nu era o idee bună, dar, odată ce deschisesem gura, habar n-aveam cum să
mă mai opresc.
— Ce zi frumoasă, a spus Charles căscând și ridicându-și mâinile deasupra capului, exact cum făcuse în seara aceea, exact aceeași mișcare, cămașa întinzându-i-se iar în dreptul curelei. Cea mai frumoasă.
— Finalul însă, am continuat eu.
— Finalul? a repetat Charles. Ce-i cu el?
Părea sincer mirat.
