Nu aveam de unde să știu de cât timp stătea Marnie acolo și asculta ce vorbeam; nu știam cât auzise. Dar eram absolut sigură – Charles manipulase interacțiunea noastră pentru ea, interpretând versiunea pe care voia s-o audă Marnie, nu adevărul care ar fi ieșit la iveală dacă am fi fost doar el și cu mine.
Charles a ridicat din umeri – nu avea nevoie de cuvinte pentru a transmite ce voia să spună: Habar n-am despre ce naiba vorbește –, iar eu am întors capul spre Marnie.
VP - 77
Avea încă șorțul pe ea. Era gri cu model alb și cu un cordon crem legat în talie și după gât. Ținea în mână o cârpă udă, gata să șteargă suporturile pentru farfurii. Stătea cu capul înclinat spre stânga și mă privea cu ochii mijiți.
— Ce se-ntâmplă? a întrebat.
Se uita direct în ochii mei.
Dar, înainte să apuc să răspund, s-a întors spre Charles.
— Ești bine?
El a ridicat din umeri.
— Jane? Ce-i asta?
Era prea târziu.
— Te-a atins. Așa ai spus, nu? Când anume te-a atins?
Știam că era furioasă, dar proasta de mine nu mi-am dat seama că nu era furioasă pentru că mi se întâmplase mie ceva. Inima îmi bubuia în piept.
Cred că, dacă aș fi privit în jos, aș fi văzut-o tresăltând sub haină și sub piele.
Aveam palmele încleștate, umede.
Îmi venea să spun Ah, nimic, dar Charles mă încolțise, manevrându-mă ca pe o marionetă, și era prea târziu să pretind că spusesem altceva. Era inteligent. Și se pricepea foarte bine să mintă. Probabil că se pricepea atât de bine, încât își credea propriile aiureli sau poate că era doar incredibil de convingător. În orice caz, era destul de viclean ca să mă prindă în capcana propriului meu adevăr.
Mă manevrase astfel încât să mă prindă în plasa lui, iar eu nu mai puteam să scap cu o minciună.
— De ce anume îl acuzi pe soțul meu?
Sperasem că adevărul va fi primit cu o umbră de compasiune; că poate Marnie va alege să aibă încredere în mine, să rezolvăm această problemă
împreună. Dar am înțeles atunci pe cine înclina să creadă și am știut că nu pe mine. Și, sincer, fusesem o caraghioasă să sper altceva. Când îi povestisem Emmei, ea găsise de cuviință să se îndoiască de mine. La fel făcea și Marnie, evident. Poate că și tu te îndoiești de mine.
Degetele îi tremurau când a lăsat cârpa pe masă. Chipul ei palid se îmbujorase. Pete roșii îi înfloreau pe gât și i se întindeau în jos spre piept.
— Ei? a insistat ea.
— M-a agresat, am spus. La nunta voastră. Îmi pare foarte rău, Marnie, dar…
— Te-a agresat? a zis ea și vocea ei era calmă, mai profundă decât de obicei.
Își plimba privirea de la mine la Charles.
VP - 78
M-am uitat la Charles. Își juca rolul impecabil, mult mai abil și mult mai bine pregătit decât mine. Expresia de pe chipul lui era un amestec perfect de neliniște – ochii lui spuneau: Are nevoie de ajutor – și de frustrare –
maxilarul lui ferm insista: Nu se poate să crezi astfel de aiureli –, iar postura lui striga: N-am nici cea mai vagă idee ce mama dracului se întâmplă.
— Da, am răspuns eu și mi-am privit mâinile încleștate în poală. Agresată.
— Că ți-a pus un braț pe umăr? Despre asta este vorba? Pe umăr?
Marnie începuse deja să ridice tonul și vocea îi tremura de parcă îi venea să plângă.
— Pe bune, Jane. Asta vrei să spui? Despre asta-i vorba? Pentru că, atunci, sincer, tu ai nevoie de…
— Nu, am întrerupt-o eu. Nu doar asta. Nicidecum. M-a pipăit. Mi-a pus mâna pe piept, peste rochie. Atunci n-am spus nimic; nu mi se părea corect, nu în ziua nunții. Dar trebuia să spun ceva. Nu înțelegi că trebuia să spun ceva?
Ea a înclinat capul, s-a uitat la Charles și a ridicat din sprânceană, punând o întrebare mută. N-am reușit s-o interpretez, așa că am continuat.
— Cred că el ar fi mers mai departe, am spus, dacă n-ai fi venit tu. Cred că
era…
M-am întors spre Charles.
— Tu ce credeai? am pufnit. Dacă te-aș fi încurajat, ai fi…? Sau doar ca să
mă umilești? Mereu faci asta, nu? Pentru că îți place să te simți mai mare și mai grozav decât ceilalți?
— Jane… a spus el. Nu sunt sigur că… Nu știu ce se întâmplă aici, dar nu am intenționat nimic.
