Am zâmbit și am dat din cap, deși nu puteam să mi-l imaginez.
— L-ai umplut și pe-al meu? a întrebat Marnie când Charles s-a întors cu sticla.
— Normal. E pe blat.
— Mersi, a spus ea ridicându-se să-l sărute. Mă duc să văd de mâncare.
Charles mi-a umplut paharul, apoi și-a conectat telefonul la noul televizor modern, cumpărat, după cum zicea, cu vouchere cadou primite la nuntă.
— Să-ți arăt fotografiile, a spus el.
Apoi a început să-mi explice detaliile tehnice ale acelui model – despre afișaj, ceva despre pixeli, puterea procesorului și alte câteva acronime care mie nu-mi spuneau nimic. Eu am încuviințat din cap, am zâmbit și am VP - 71
încercat să par impresionată. Dar cel mai mult m-a frapat dimensiunea ecranului: se întindea pe toată lungimea șemineului.
Am luat telecomanda, care era așezată într-un mic coș de răchită pe măsuța de lângă canapea. Charles era în fața ecranului, blocându-mi vederea, dar probabil că m-a auzit mișcându-mă pentru că, fără să se întoarcă, mi-a spus:
— Las-o jos.
— Nu ai nevoie…? am dat eu să zic.
— De telecomandă? Nu. Dacă aș avea nevoie de ea, aș lua-o. Dacă nu te superi, Jane.
S-a răsucit, privindu-mă peste umăr, inspectându-mă, uitându-se la telecomanda pe care încă o țineam în mână. Am pus-o pe perna canapelei.
Charles a zâmbit.
— Crede-mă, vei fi uimită de ce poate să facă chestia asta.
A apăsat pe câteva butoane și a început să deruleze fotografiile din luna de miere. Nu m-am așteptat să fiu atât de fascinată de diferitele locuri pe care le vizitaseră, de peisajele superbe, de senzația de necunoscut. Nu mă
interesau comentariile lui neîntrerupte – „Aici era unde am…” și „Când am fost pe plaja asta…” și „Aici este baia din cel de-al doilea hotel” –, ci imaginile, care erau deosebite. Răspundeam la întrebările, descrierile și balivernele lui fără sfârșit – „Oh, ce câmpie superbă” și „Scuze, unde ziceai că
era aici?” –, dar de fapt nici nu-l mai ascultam.
Preferam să-mi imaginez că eram eu în călătoria lor: pozând lângă Marnie pe Treptele Spaniole, zâmbind pe bicicletă în vârful unui deal, înconjurată de vreo zece pahare de vin într-o podgorie. Era surprinzător de ușor să-l șterg pe Charles din fiecare imagine, să-i blurez întreaga ființă, să-l fac să dispară.
Puteam să nu mai văd umerii lui lați, tricourile lui mulate, dinții albi în zâmbetul lui perfect. Puteam să nu-i mai văd părul pieptănat pe spate și dat cu gel, gambele musculoase și bronzul auriu.
O auzeam pe Marnie în bucătărie și amplificam zgomotul făcut de ea ca să
acopăr vorbăria lui. Marnie se filma în timp ce pregătea cina, descriind fiecare etapă, fiecare ingredient adăugat, tot ce felia, toca, amesteca.
„Întotdeauna mă spăl pe mâini după ce sparg ouăle, mai ales după ce separ gălbenușurile de albușuri, și fac asta destul de des, dar tot se împrăștie peste tot. Trebuie să aruncați spaghetele pe pereți ca să vedeți dacă se lipesc? Rămâne la latitudinea voastră, dar eu sunt convinsă că este cel mai sigur mod de a verifica dacă pastele voastre sunt gata sau nu, și… oh” – un chiot – „se pare că sunt! Trebuie să puneți roșii în salata verde? În niciun caz”.
— Două minute! a strigat ea.
VP - 72
Apoi, puțin mai încet, a continuat:
— „Atunci când cineva gătește pentru mine, îmi place să fiu anunțată cu puțin timp înainte să mă așez la masă pentru că – dar poate că doar eu sunt așa; să-mi spuneți în comentariile voastre dacă și voi faceți la fel – eu întotdeauna simt nevoia să mă duc la toaletă înainte de masă. Nu știu ce înseamnă asta, dar așa fac!”
Charles s-a uitat spre mine și a dat ochii peste cap – ușor, cu drag –, iar eu i-am răspuns cu un zâmbet.
— Binee, a reluat el. Hai să trecem repede prin ultimele înainte de masă.
Mai sunt câteva. Nu te-ai plictisit, nu?
Am scuturat din cap și el a derulat fotografiile cu viteză – apusuri magnifice, în portocaliu, galben, roz și violet; dealuri molcome, unduindu-se în toate nuanțele de verde; câmpuri cu maci, un tablou de roșu presărat de mici semințe negre. Castroane cu paste, platouri cu mezeluri și brânzeturi, pizze mari cât roata carului. Charles în tren, cu ochii închiși, cu un careu de rebus pe jumătate terminat pe măsuța din fața lui. (Poate vrei să știi că
rebusul era singurul lucru despre care eu și Charles puteam discuta, puteam să-l facem împreună, fără ca atmosfera din jurul nostru să devină încărcată.) El a continuat să butoneze pe telefonul lui, dar pe televizor rămăsese înghețată o singură imagine. Era o fotografie cu Marnie care stătea pe un șezlong, cu picioarele de-o parte și de alta a cadrului de lemn, și zâmbea în timp ce se dădea cu cremă de protecție solară pe brațe. Pălăria de paie îi cădea neglijent pe frunte și costumul de baie i se ridicase ușor, lăsând să i se vadă pielea și mai albă de sub sâni. Zâmbea, râdea, cred, și mi-o imaginez certându-l pe Charles, așa cum o mamă și-ar certa fiul, spunându-i să nu-i facă poză, nu în acel moment, ci doar atunci când va fi ea gata.
Dar și eu aș fi făcut poza aceea. Pentru că, nefiind atentă la aparatul de fotografiat, se comporta mult mai natural, nu era încordată, nu poza și nu își țuguia buzele peste măsură, era mai mult femeia pe care o cunoșteam și poate o iubeam amândoi.
— Ăsta a fost ultimul hotel, a spus Charles închizând televizorul și ecranul a redevenit negru. Restaurantul era incredibil. Avea o stea Michelin.
Am ales meniul de degustări, care era foarte scump, dar a meritat din plin, a fost absolut delicios.
M-am întrebat dacă într-o bună zi voi pleca și eu într-o a doua lună de miere. Atunci mi se părea puțin probabil, iar acum mi se pare și mai puțin.
Marnie ne-a chemat la masă.
— Am făcut carbonara, a anunțat ea.
S-a uitat la mine în timp ce și-a tras scaunul să se așeze.
VP - 73
