investesc banii. Mi-a trimis zeci de linkuri spre diverse proprietăți: apartamente moderne în centrul orașului, case terasate cu două dormitoare la periferie, chiar și un apartament cu vedere la mare pe coasta de sud. Mi-a aranjat o întâlnire cu un prieten de-ai ei – un bărbat care lucra ca voluntar la banca de alimente și care moștenise o mică avere de la răposata lui soție – ca să discutăm despre veniturile din investiții, piața imobiliară și o lume întreagă care pe mine nu mă interesa câtuși de puțin. I-am zis că nu voiam o întâlnire și, când ea mi-a precizat că era o întâlnire profesională, eu am spus VP - 64
că nu există așa ceva și am refuzat. Apoi Emma a folosit cuvintele „partea bună a lucrurilor” și n-am mai discutat niciodată despre acești bani, nici n-am mai recunoscut vreodată existența lor.
Banii se află în continuare în contul bancar.
— Probabil pentru că, acum, fiind soț și soție, nu ne mai convine să
locuim într-un apartament, înțelegi? a continuat Marnie. O casă ni se pare mult mai potrivită. Ador apartamentul ăsta, dar este timpul să începem să ne gândim la următorii pași în viață. Să avem mai mult spațiu și toate celelalte.
Poate în septembrie. Cred că atunci ar fi momentul ideal să vindem.
— Ar trebui să faci ce vrei tu să faci, am spus eu. Ce ți se pare ție că e bine.
— Parc-ai fi Charles. Amândoi sunteți atât de raționali. El mereu zice că
abia ne-am căsătorit, că avem tot timpul din lume să facem lucrurile astea, că nu ne grăbește nimeni. Dar eu cred că și el își dorește, înțelegi, numai că
nu vrea să mă preseze. Cred că și lui îi place ideea de a avea mai mult spațiu.
Aș putea să-i cumpăr un câine – știi că-și dorește… Un Husky? Dar, pe de altă
parte, cum zice și el, avem toată viața înainte și, dacă ai câine, trebuie să te ocupi de el, nu?
N-am răspuns.
— Jane?
Am stins veioza și am închis ochii.
— Fir-ar să fie, a spus ea. Îmi pare tare rău. A fost o lipsă de delicatețe din partea mea. N-avem toată viața înainte. Știu asta. Din cauza lui Jonathan gândesc așa, cred. Știu că uneori viața se schimbă în mod neașteptat, că
deciziile nu le mai luăm noi. Fir-ar să fie. Jane, îmi pare rău. Eu doar voiam să… Jane?
— E-n regulă, am răspuns. Pe bune.
Voiam să mă culc. Nu mai aveam chef să port această conversație.
Îmi dădeam seama că viața ei se extindea pe măsură ce a mea se îngusta.
Avusesem și eu cândva discuțiile pe care le avea ea acum – îmi pusesem și eu exact aceleași întrebări – și credeam că am toată viața înainte pentru a găsi răspunsuri.
Jonathan își dorise întotdeauna să se mute de la oraș, să trăiască la țară: voia să crească pui, să aibă mai multe camere decât copii și să construiască o căsuță în copac în fundul grădinii.
„Știi smogul de-afară? Ei bine, n-o să-l mai avem deloc”, zicea el încercând să mă convingă.
„Ai auzit?”, spunea el în șoaptă în toiul nopții, când de-afară, din stradă, se auzea zgomot de sticle sparte sau scrâșnet de roți de mașini. „N-o să auzi așa ceva la țară”.
VP - 65
Se ducea la supermarket și, în timp ce scotea legumele din sacoșă, toate împachetate igienic în plastic, zicea „pe astea aș fi putut să mi le cultiv singur”.
Știam că până la urmă voi spune: „Da. Bine. Hai să ne mutăm”.
Dar clipa aceea n-a mai sosit.
Capitolul 12
Uite care-i treaba. Când ceva începe să se strice, e aproape imposibil să nu te gândești cum era când mergea bine. Am încercat să adorm, dar n-am putut. Nu făceam decât să mă întorc înapoi în timp, pe firul prieteniei noastre, încercând să găsesc alte momente care mi s-au părut la fel de delicate.
Ne-am certat o dată când eram la școală, o singură dată. Dintr-o prostie, ca aproape toate certurile. Ea amâna mereu alarma ceasului dimineața, de șase ori cel puțin, până când intra în criză de timp, se panica și alerga până la școală. Aveam toate orele împreună și, joia, prima oră era cursul de teatru.
La aproape toate activitățile trebuia să lucrăm pe perechi; de una singură nu aveai ce să faci. Marnie rareori se scuza că întârzia. Până într-o zi, când eu m-am înfuriat. Era egoist din partea ei să nu se gândească niciodată la mine, să uite că, din cauza comportamentului său, ceilalți aveau de suferit. I-am spus că nu știu dacă mai vreau să fiu partenera ei. Marnie a spus bine, dacă
asta vrei, și a plecat valvârtej, cu eșarfa atârnând în urma ei și cu tema strânsă în mână.
Supărarea asta a durat o zi întreagă. N-am mai stat împreună și în pauze ne plimbam separat. Ostilitatea dintre noi era fără precedent. De obicei, eram o excepție armonioasă printre nenumăratele conflicte dintre adolescenți. Profesoara noastră a fost atât de șocată de această situație, încât ne-a oprit după ore să clarificăm lucrurile – folosind cuvinte ca
„responsabilitate” și „compasiune” – și a insistat să nu ne mai comportăm atât de imatur, ci să învățăm să ne rezolvăm problemele ca niște adulți.
Asta a fost tot. Singura noastră ceartă. Ne-am iertat reciproc, dar n-am uitat-o. O purtam cu noi ca pe un trofeu, pentru că o singură ceartă pe parcursul unei prietenii atât de lungi este ceva demn de sărbătorit.
De-atunci, n-am mai avut nicio sincopă. La optsprezece ani ne-am mutat în orașe diferite pentru a studia, dar nici n-am avut impresia că eram despărțite, pentru că întotdeauna aveam un motiv să ne sunăm, o întâmplare de povestit, un lucru pe care numai ea putea să-l înțeleagă. Ne-VP - 66
am reunit trei ani mai târziu. Și atunci, ne-am înțeles mai bine ca niciodată, o echipă unită împotriva unei lumi ce ni se părea confuză.
Era în timpul primului an în apartamentul din Vauxhall – cred că doar cu o lună sau două înainte să-l cunosc pe Jonathan – când Marnie a încercat pentru prima oară să renunțe la slujba ei. Scrisese o scrisoare prin care își dădea demisia, dar șeful ei, Steven, refuzase s-o accepte. În seara aceea se întorsese la apartament complet nedumerită și destul de abătută, dar hotărâtă să găsească o soluție. Ura munca pe care o făcea, colegii și mai ales pe șeful ei, care se credea irezistibil în ochii femeilor tinere, ceea ce nu era nici pe departe așa. Îl întâlnisem de câteva ori până atunci – la diferite evenimente de la serviciu – și era clar că se credea încă la fel de frumos ca în urmă cu treizeci de ani.
Marnie a încercat din nou în săptămâna următoare. L-a prins pe șeful ei la înghesuială și i-a pus scrisoarea sub nas în prezența directorului general.
