Dar, când Emma avea cu adevărat nevoie de mama – când avea cu adevărat nevoie de susținere, dragoste și putere –, mama nu-i dădea nimic.
Sprijinul ei dispărea, jenat de însăși natura nevoii. Privesc acum înapoi și îmi dau seama că mama era pur și simplu speriată. N-a fost niciodată o idealistă
și probabil înțelegea ce se întâmpla și cât de greu era, poate imposibil, să
rezolve situația. Așa că ignora problema, pretinzând că fiica ei se simțea bine, aruncând mâncarea din farfurie la coș fără să pună întrebări și spălând tacâmurile care nici nu fuseseră folosite.
Cu cât creștea nevoia Emmei, cu atât mama o ignora, până când Emma s-a supărat foarte tare și s-a izolat, iar mamei i-a fost atât de frică pentru viitorul ei, încât n-a mai existat nicio șansă de recuperare. Emma nu a iertat-o niciodată cu adevărat. S-a mutat de-acasă imediat ce s-a simțit suficient de bine.
Am crezut că o învinuia pe mama pentru boala ei: nu pentru că s-a declanșat, ci pentru că a persistat. Am crezut că fusese distrusă conexiunea dintre ele, că ceea ce le ținea împreună nu era dragostea, ci doar legătura de sânge, un fir subțire ce se întindea între ele și care nu putea fi rupt. M-am înșelat. Mai erau și alte fire, mai groase, care le uneau pe mama și sora mea, fire pe care eu nu le vedeam.
— Jane, te rog, a insistat Emma. Zău. Chiar am încercat.
N-am răspuns. Am vrut să-i spun să se gândească la impactul pe care îl aveau faptele ei asupra celorlalți: să-i explic că decizia ei mă făcea să mă
simt vinovată că nu m-am dus eu, că probabil mama noastră se simțea extraordinar de singură. Dar Emma era atât de absorbită de propriile emoții, încât i se părea aproape imposibil să privească lucrurile din punctul de vedere al altcuiva.
Am întrebat-o în schimb despre proiectele ei de voluntariat, despre apartamentul ei și o carte despre o familie disfuncțională, carte pe care i-o recomandasem eu și pe care am aflat că încă n-o citise. Am făcut un duș, mi-am pus o pijama curată și am petrecut ziua pe canapea, uitându-ne la niște DVD-uri care altă dată fuseseră ale tatălui nostru – filme de acțiune cu eroi masculini și femei ridicol de incompetente – și pe care mi le însușisem eu după plecarea lui. Le văzusem împreună cu el. Tata mă ridica pe genunchii lui și mă lăsa să mă cuibăresc la el în poală, să adorm cu capul pe pieptul lui, în timp ce mama își făcea de lucru în altă parte.
Emma a luat câteva când a plecat acasă în seara aceea. Zicea că
întotdeauna fuseseră ale ei, iar eu știam că nu era așa, dar chiar nu mă
deranja. Erau atâtea lucruri despre care n-am putut discuta și pe care nu ni VP - 60
le-am spus niciodată, încât, în comparație cu ele, minciuna aceasta mi s-a părut insignifiantă. Am privit-o cum a plecat cu ele în rucsac și am încercat să mă concentrez numai pe părul ei care se oprea chiar deasupra genții, nu pe picioarele ei ca două scobitori.
Capitolul 11
Marnie și Charles urmau să plece luni, după nunta lor, pentru două
săptămâni și jumătate de lună de miere în Italia. Charles planificase totul: stabilise traseul lor prin țară, cumpărase biletele de avion, rezervase cele mai luxoase camere în cele mai extravagante hoteluri. Voia să fie o surpriză, spusese el, așa că, în lunile precedente, îmi împuiase capul cu cele mai mici detalii și cu entuziasmul lui. Închinase o mașină în culoarea ei preferată, o decapotabilă de colecție. Optase pentru hoteluri împodobite cu plușuri și candelabre prețioase în locul stilului monoton și sumar pe care îl prefera el.
Stabilise un itinerar al preferințelor culinare ale lui Marnie, locuri despre care credea că i-ar fi plăcut ei să le viziteze.
„Ce-ar zice de un curs de gătit?” mă întrebase el cu ceva vreme în urmă
anul acela.
„Ce părere ai despre ăsta?” mă chestionase el în timp ce se uita pe site-ul unui nou restaurant de fițe. „Crezi că i-ar plăcea genul acesta de mâncare?
Dar priveliștea cum ți se pare?”
„Ce zici de Roma?” mă întrebase în șoaptă într-o seară, în timp ce ea era la bucătărie. „A fost vreodată acolo?”
Nu fusese niciodată și i-am spus-o. Ca urmare a acestor neîncetate schimburi de impresii, am ajuns să le cunosc foarte bine itinerarul. Așa că, în dimineața aceea, mi i-am imaginat sosind la aeroport, în sala de plecări, așezați unul lângă altul în avion, apoi așteptându-și bagajul la banda transportoare. Îi vedeam râzând împreună în timp ce-și îndesau bagajele în portbagajul micuț al mașinii, mâna lui așezată pe piciorul ei în timp ce mergeau cu mașina. Vedeam intrarea în primul lor hotel, canapeaua violet din apartamentul lor, piscina panoramică înconjurată de hamace și priveliștea podgoriilor. Știam fiecare pas pe care îl făceau și mi se strângea stomacul, știam că eram geloasă. O iubeam pe Marnie și voiam să se bucure de cea mai frumoasă lună de miere, dar totodată mi-ar fi plăcut să iau și eu parte.
Marnie și cu mine călătoriserăm împreună o dată sau de două ori, având ca destinații niște stațiuni ieftine de pe litoral, unde ne trataserăm cu VP - 61
cocktailuri în culori țipătoare, care lăsau sedimente de zahăr la fiecare sorbitură. Eu mă bronzasem la soare, iar ea devenise și mai albă prin comparație. Noaptea dormiserăm în același pat fără ca asta să ne deranjeze, ne ținuserăm de mâini în timpul zborurilor cu turbulențe și trecuserăm împreună pe la controlul pașapoartelor. Dar era mai mult decât atât.
Râseserăm, bârfiserăm și ne destăinuiserăm secretele. Ne contopiserăm într-o singură persoană, avuseserăm glume pe care numai noi le înțelegeam, valize comune și brățări împletite care nu costau mare lucru, dar care, pentru noi, însemnau enorm.
Dar noi nu mai călătoriserăm împreună de când ea îl cunoscuse pe Charles.
Acum, cu el împărțea toate aceste lucruri: patul, valiza, secretele ei.
M-am gândit la ei sporadic în cele două săptămâni, dar întotdeauna cu o spaimă care mă apăsa în piept. Simțeam că rădăcinile noastre se slăbeau, iar asta mi se părea șocant și inacceptabil, pur și simplu pentru că până atunci crezusem că era imposibil.
*
Marnie m-a sunat seara târziu, chiar după ce a ajuns acasă din luna de miere, când eu aproape adormisem. Voia să știe ce părere aveam despre nunta ei, ce lucruri m-au impresionat, ce îmi aminteam eu. I-am vorbit despre Ella, nepoata ei de șase ani, care rămăsese numai în șosete și chiloței la sfârșitul primului dans, sărind și învârtindu-se, cu fruntea plină de broboane de transpirație. I-am vorbit despre fratele ei beat, care adormise sub o masă în timpul discursurilor. I-am vorbit despre ofițerul de la starea civilă care rămăsese prins în trafic și trimitea SMS-uri panicate înainte de ceremonie, cerându-și scuze pentru întârziere.
A râs când i-am spus că turnul de brânză s-a prăbușit la câteva clipe după
ce a fost tăiat. Marnie a oftat, apoi mi-am dat seama că zâmbește când i-am spus că părinții săi încă dansau, mama ei cu capul sprijinit pe umărul tatălui ei, mult timp după ce orchestra terminase de cântat, în timp ce personalul restaurantului făcea curățenie în sală.
— Ce plăcut e să aud lucrurile astea, a spus ea. Am impresia că am ratat atâtea în ziua aia. Am plănuit totul perfect, dar nu puteam să fiu în toate părțile în același timp. Aștept și restul fotografiilor. Deja am primit câteva.
Doar vreo zece, printre favoritele noastre, dar sunt și câteva frumoase cu tine. Vii vineri? O să ți le arăt atunci.
— Mi le trimiți și mie? am întrebat-o.
Ne pozaserăm lângă o boltă de flori, mai întâi ei doi, apoi cu noi toți, în grupuri mai mici – părinții, frații și surorile, prietenii. Eram așezați într-o VP - 62
poziție, ni se spunea să zâmbim, apoi eram scoși repede din cadru. Nu știam dacă exista o fotografie numai cu noi două, dar speram să fie.
— Sigur, a răspuns ea. Ți le trimit pe e-mail. E una cu părinții mei de care o să râzi.
