M-am întors să mă privesc în oglinda mică și rotundă, atârnată într-un cui pe perete în hol. În seara de dinainte nu mă demachiasem. Aveam ochii încercuiți de pete negre de rimel și rujul mi se întinsese în cutele din jurul gurii.
Am ridicat din umeri.
— A fost o seară plăcută.
— Plăcută? a pufnit ea. A fost nunta prietenei tale cele mai bune și tu spui că a fost plăcută? Atât?
Mi-a întins o pungă maro de hârtie, plină cu produse de patiserie. M-am uitat înăuntru: un croasant cu unt și o pâine cu ciocolată.
— Pentru tine, mi-a spus.
S-a îndreptat spre canapea și s-a cuibărit între perne, cu picioarele adunate sub ea, simțindu-se la mine ca acasă. Eu mi-am turnat un pahar de suc de portocale de la frigider.
VP - 55
— A fost senzațional, m-am corectat eu. O seară absolut senzațională. Mai bine așa?
— Îh, e mai rău, a gemut ea. Nu te pricepi deloc la chestiile astea.
Povestește-mi ceva interesant. S-a certat careva? S-au bătut? Cine s-a culcat cu domnișoara de onoare?
— Nu s-a culcat nimeni cu domnișoara de onoare. Și nu s-a bătut nimeni, din câte știu eu.
— Înseamnă că Charles s-a comportat bine? N-a fost plictisitor?
— Nu prea, am spus. Deși s-a întâmplat o chestie chiar la sfârșitul serii.
Apartamentul meu este înconjurat de alte apartamente din toate părțile, mai puțin una, și întotdeauna este puțin cam prea cald. Așa că de câte ori vine cineva pe la mine – ceea ce, sincer, nu se întâmplă prea des – văd că se dezbracă puțin câte puțin pe parcursul vizitei. La început, doar haina și puloverul, apoi pantofii și cardiganul și, în cele din urmă, rămâne fără șosete și în maiou.
Nici Emma nu făcea excepție. Dar m-am speriat de ce am văzut.
Și-a ridicat puloverul peste cap. Oasele umerilor i se vedeau prea tare.
Claviculele îi împungeau prin piele, întinzând-o, făcând-o să pară prea subțire, aproape străvezie. Avea brațele subțiri ca aripile unei păsări, era numai piele și os, fără niciun pic de grăsime.
Am inspirat scurt, scoțând un fel de oftat, și Emma a ridicat ochii, mari și îngrijorați.
— Să nu-ncepi, a spus, citind neliniște în încrețitura dintre sprâncenele mele. Nu mă interesează.
— Em… am încercat eu să spun, dar ea m-a privit amenințătoare, fără să
clipească, și mi-am dat seama că n-avea rost să continui.
Emma avea doisprezece ani când a reușit pentru prima oară să scape atenției noastre. Nu-mi amintesc cum a început boala ei. Eram foarte ocupată cu recapitularea, atât de concentrată asupra unor lucruri care pentru mine n-aveau să conteze niciodată – ecuații de gradul trei, formula chimică a respirației, peisaje fluviale –, încât n-am observat primele semne de deteriorare ale celei care conta cel mai mult pentru mine.
Era în luna iulie, mi se pare. Eu și Emma intraserăm în vacanța de vară –
dacă îmi aduc bine aminte, Marnie era în sudul Franței – și părinții noștri erau ocupați, ca întotdeauna, să sape la temelia căsniciei lor cu târnăcoape deghizate în insulte și ochi dați peste cap. Era foarte cald, prea cald pentru Anglia, cu temperaturi de peste treizeci de grade. Ne-am dus la piscina în aer liber și ne-am întins și noi prosoapele printre sute de prosoape ale altora: familii cu câte cinci copii care săreau în apă, se scufundau, alergau uzi prin iarbă, femei corpolente, cupluri mai în vârstă care citeau ziarul pe VP - 56
șezlonguri. Eu purtam costum de baie și transpiram la soare; umezeala mi se aduna între sâni, iar deasupra buzei de sus mi se formau picături de apă.
Emma purta pantaloni scurți până la genunchi și o bluză de lână și tremura.
Eu insistam să intre în piscină cu mine, dar ea nu voia: zicea să nu lăsăm nesupravegheate lucrurile de valoare, dar n-aveam cu noi decât prosoape, haine și o carte de fiecare. Am cicălit-o, bineînțeles, pentru că eu eram sora mai mare și aveam tot dreptul, și până la urmă a cedat. Mi-aduc aminte cum și-a scos bluza peste cap, și umerii și claviculele ei arătau mult mai rău pe atunci, mai proeminente ca niciodată, împungând prin pielea ei albă și subțire. Și-a dat jos pantalonii scurți și picioarele ei erau ca niște linii drepte osoase, aproape fără carne, fără grosime. S-a uitat la mine, provocându-mă
să reacționez în fața corpului ei înfiorător de plăpând, iar eu n-am zis nimic.
În lunile ce au urmat, îi puneam forțat mai multă mâncare în farfurie și uneori o mânca, alteori nu. Apoi, pentru scurt timp, a arătat mai bine. Pe urmă iarăși prost. Următorii doi ani au continuat la fel – niciodată în cea mai bună stare de sănătate, dar nici în cea mai proastă –, apoi eu am plecat la facultate când ea n-avea decât paisprezece ani. Au urmat foarte puține urcușuri și foarte multe coborâșuri. Până când, în cele din urmă, nici părinții mei n-au mai putut ignora situația de sub nasul lor și Emma a fost internată
în spital, apoi externată și iar internată.
Știu că asta face din ea un personaj foarte special într-o poveste foarte specială. Dar dacă ai fi cunoscut-o pe Emma – mi-aș fi dorit s-o cunoști, cred că ți-ar fi plăcut – ți-ai fi dat seama că nu era deloc acea persoană. Emma n-a fost niciodată o victimă. Era bolnavă, da, și a fost foarte mult timp, dar asta nu era decât o parte infimă din cine a fost ea.
Boala ei exista undeva în ea, ca o ciumă ciudată pe care n-o putea controla, pândind în mintea, în oasele, în însăși fibra ființei ei. A ocupat un loc semnificativ în viața sa, dar gândește-te la boala aceea ca la o cale pe care nu a ales-o ea, nu a vrut-o, deși a învățat să meargă pe ea în felul său. Până la urmă a ales să nu se mai trateze deloc și eu am încercat cât am putut să-i respect dorința.
— Nu te mai uita așa la mine, mi-a spus, cuibărindu-se pe canapeaua mea, ferindu-se, ascunzându-se după pulover. Parc-ai fi văzut o fantomă…
Am ridicat dintr-o sprânceană; nu mă puteam abține.
Ani la rând – aproape tot timpul cât am fost la facultate –, am avut coșmaruri în care vedeam cadavrul Emmei. Visam cu totul altceva, când, în mijlocul viziunilor mele – cu vacanțe, amfiteatre din facultate sau cu Marnie
– descopeream corpul neînsuflețit al Emmei, cu membrele înțepenite, cu ochii albaștri larg deschiși și încețoșați. Mă trezeam aproape sufocându-mă, transpirând și tremurând în așternuturile reci și umede.
VP - 57
— Să-mi bag picioarele, a spus ea, îmbrăcându-se la loc până la urmă. Nu-i nicio problemă. Mă simt bine.
N-am avut ce să fac, am lăsat-o în pace. Dacă ne certam, n-aveam nimic de câștigat, doar de pierdut.
