Capitolul 10
I-am spus că nu era nimic, că nu s-a întâmplat nimic.
Astăzi, mai mult ca niciodată, mi se pare un lucru relevant, o parte importantă din poveste, o parte importantă din povestea ta. Eu nu spun că
era un motiv – te rog să nu înțelegi greșit ce vreau să spun –, dar, când se întâmplă ceva neașteptat, ceva groaznic, fiecare etapă care a dus la acel moment capătă un sens diferit.
Înaintea ta a mai fost o persoană, una singură, care a știut că în seara aceea s-a întâmplat ceva. I-am povestit în ziua următoare, cu mult înainte să-mi fie teamă să spun că între mine și Charles avusese loc un mic incident.
*
În dimineața de după nuntă, stăteam întinsă în pat, prefăcându-mă că nu mă doare capul, că nu voiam cu disperare un pahar cu apă, că nu aveam nevoie urgentă la baie, că mă simțeam bine, când a sunat cineva la ușă.
Jaluzelele erau coborâte, dar soarele se strecura pe margini, proiectând linii subțiri și albe de lumină, presărate cu particule de praf. Trebuie să dau cu aspiratorul, poate să șterg cu mopul, mă gândeam eu, dar știam că n-o să
fac nimic. În casă era dezordine – cărți și reviste împrăștiate peste tot –, dar eu eram prea mahmură, prea obosită ca să-mi pese. Ușile dulapului erau deschise și hainele se revărsau pe podea: o grămadă de blugi, fuste și pulovere. Pe un scaun șubred de lemn, așezat lângă fereastră, se înălța o stivă de haine și lenjerii de pat curate, iar deasupra lor, bustiera mea de culoare bej din seara precedentă. Rochia mea de domnișoară de onoare atârna pe spatele ușii, cu pete întunecate la subsuoară și câteva pete mai deschise la culoare – de șampanie, probabil – care murdăreau jupa. Aerul din cameră era greu și închis, duhnind a somn și transpirație. Probabil că era dezgustător, insuportabil, dar îmi părea un loc familiar, o dezordine familiară, un miros familiar.
Am stat nemișcată, ca și cum foșnetul așternutului ar fi putut să se scurgă
pe sub ușa camerei până în micul vestibul și să iasă din apartament, pe coridor.
A sunat din nou.
VP - 53
S-au auzit niște bătăi puternice – de trei ori – și ușa a tresărit în cadrul ei, tremurând din țâțâni.
— Jane?
Am recunoscut vocea imediat. Era sora mea, Emma, mai mică cu câțiva ani decât mine și opusul meu, mai mult decât Marnie. Dacă eu sunt întunericul și Marnie este lumina, Emma era foarte mult din ambele. Nu numai că avea pielea foarte albă și părul foarte închis la culoare, dar avea și o dispoziție extrem de schimbătoare, cu suișuri și coborâșuri amețitoare: extrem de vulnerabilă și totuși invincibilă, temătoare și totuși curajoasă, fragilă în numeroase privințe și totuși de nezdruncinat.
Soneria s-a auzit a treia oară. A apăsat pe buton timp de câteva secunde și sunetul strident a vibrat în tot apartamentul.
— Știu că ești acolo! a strigat ea.
Am rămas ascunsă sub pătură, refuzând să mă mișc.
— Am adus micul dejun! a strigat ea din nou.
Vocea ei a urcat la sfârșitul propoziției și a fredonat cuvintele „micul dejun”. Își dădea seama că își juca cea mai bună carte, asul de pică, și că eu o știam foarte bine.
În cursul săptămânii, micul meu dejun era un castron cu cereale. Tindeam să optez pentru fulgii de ovăz, care semănau și aveau gust de carton reciclat, plutind în lapte gras și integral, de consistența smântânii. În mod curios, era mai puțin dulce decât cel semidegresat. Prima dată îl încercasem cu câțiva ani în urmă, după moartea soțului meu, când țineam o dietă fără zahăr, în strădania de a deveni cât mai slabă, cât mai mică omenește posibil. Ceea ce fusese o greșeală. Pentru că nicio decizie luată imediat după o pierdere grea nu este o decizie bună. Așa că am dat repede uitării celelalte compromisuri: orez brun, lipsa sucului de fructe și negresele făcute cu sfeclă roșie.
În weekenduri, în schimb, întotdeauna voiam ceva mai dulce.
— Simți mirosul de croasant? a strigat Emma. Cumpărat de la patiserie, acum nici zece minute. Iam-iam.
S-a oprit, așteptând să-mi audă pașii. O și vedeam stând pe covorașul trupe uzat, sub luminile galbene și puternice, mutându-se de pe un picior pe altul, nerăbdătoare ca întotdeauna, frustrată că o ignoram.
— Haide, Jane! a strigat. N-am toată ziua la dispoziție.
M-am ridicat în capul oaselor, mi-am aruncat picioarele peste marginea saltelei și le-am băgat în papuci. O iubeam – chiar o iubeam –, dar niciodată
n-avea limite. Nu i se părea anormal să vină la ușa mea dimineața, fără să mă
anunțe în prealabil, și să mă hăituiască bătând la ușă și strigând. Pentru că
viețile noastre curseseră mereu împreună: provocările, disputele, mărunțișurile cotidiene.
VP - 54
Deși nu este tocmai corect ceea ce spun eu. Mai precis ar fi să spun că
viața ei se revărsa constant într-a mea. Eu eram receptaculul pentru anxietatea ei. Eu eram urechea în care ea se confesa, umărul pe care se sprijinea, mâna de care să se țină. Își vărsa greutățile asupra mea până se simțea ceva mai bine. Pe urmă, eu purtam și nutream fricile în locul ei.
Întotdeauna fusese așa. Eu eram iubită prea puțin, iar ea era iubită prea mult, și poate te surprinde să afli că ambele situații sunt la fel de insuportabile. Ea deseori avea nevoie de spațiu, sufocată de faptul că era favorita. Eu am devenit aliata ei, refugiul ei.
Ea avea nevoie de mine. Eu nu știam pe atunci că și eu aveam nevoie de ea.
— Grăbește-te, bine? m-a zorit. Că doar n-o să le mănânc eu.
Am auzit-o râzând. Avea un umor negru. Încă avea puterea să mă șocheze, chiar dacă îi cunoșteam foarte bine gândurile, mintea ascuțită, traumele ei.
Mi-am tras pe mine halatul și mi-am legat cordonul în talie. Era violet-închis și uzat, cu firele strânse de-a lungul mânecii unde mai demult se vărsase ceva. Fusese al lui Jonathan și îmi era mult prea mare. Cusăturile de la umăr îmi coborau cu câțiva centimetri pe partea de sus a brațelor și tivul îmi ajungea sub genunchi, până aproape de gleznă, îl purta de câte ori se trezea devreme în weekenduri să pregătească un mic dejun cald.
Am deschis ușa de la intrare. Emma era îmbrăcată cu un pulover gros, bleumarin, și blugi largi, până deasupra gleznelor. Șosetele albe semănau cu cele pe care le purtam la școala primară, îngroșate cu bandă elastică sus și cu ciucuri care atingeau marginile adidașilor albi. Tocmai se tunsese, avea părul scurt până la linia maxilarului, alunecându-i spre bărbia ascuțită.
— În sfârșit! a exclamat ea. Arăți ca dracu’!
