— Charles, a spus, bătând ușurel cu palma lângă ea pe canapea. Ce ziceai de el?
M-am așezat și i-am povestit ce se întâmplase în seara precedentă. I-am spus că el abia mai vorbea după nenumărate sticle de șampanie destupate și nenumărate cupe umplute. I-am povestit de brațul lui pus pe umărul meu, de materialul aspru al cămășii lui apretate pe ceafa mea. Am închis ochii; simțeam că roșeam în timp ce-i descriam cum mâna lui a căzut peste sânul meu, degetele lui peste sfârcul meu. I-am descris cum spațiul dintre noi s-a mărit, albul strălucitor al rochiei lui Marnie când ea s-a apropiat și s-a așezat lângă noi, senzația aceea că ceva s-a retras la loc în cutia sa.
Emma asculta cu ochii mari, cu gura căscată.
— Și ea ce-a zis? a șoptit.
— Nimic. N-a zis nimic. N-a văzut nimic.
— Chiar n-a văzut nimic?
Emma a lăsat ochii în jos, spre pernuța pe care o strângea la piept.
— Ești sigură? Absolut sigură? Că s-a întâmplat exact așa? Nu cumva era doar beat și nu se mai controla? Și nu-și ținea mâinile acasă fără să vrea?
Am ridicat din umeri.
— Poate.
— Deși nu-l prea văd pe Charles comportându-se altfel decât cum vrea el, nu zici? Nu-i stă în fire.
Am zâmbit. Emma făcuse cunoștință cu Charles. Deci singura versiune pe care o știa ea era versiunea mea.
Iată un lucru la care m-am gândit de multe ori în ultimele câteva luni.
Emma nu-l cunoștea pe Charles. Ea n-avea niciun motiv să pună la îndoială
povestea mea, niciun motiv să creadă că el era într-adevăr un pervers și un depravat gata s-o pipăie pe domnișoara de onoare chiar la nunta lui și în fața minunatei lui soții. Și totuși reacția instinctivă a Emmei a fost să pună la îndoială nu caracterul lui Charles, ci versiunea mea asupra celor întâmplate.
Ce spune asta despre mine? Despre capacitatea mea de a expune adevărul?
Despre capacitatea mea de a interpreta corect o situație?
Asta sugerează, de fapt, că Charles nu comisese niciun gest deplasat în seara aceea? Că eroarea de judecată era a mea și numai a mea? Nu cred, dar merită să ai în vedere lucrul acesta. La urma urmei, acesta este adevărul meu. Ceea ce nu este totuna cu Adevărul.
VP - 58
— O să-i spui lui Marnie? m-a întrebat Emma. Că proaspătul ei soț te-a pipăit? Pentru că eu nu cred că este o idee bună.
Am scuturat din cap că nu.
— E de groază, oricum, a continuat ea. Foarte ciudat.
A rotit perna în fața pieptului, prinzând-o de colțuri, învârtind-o ca pe un volan.
— Te-ai speriat? m-a întrebat.
— De Charles?
— Da. Ți-a fost frică?
— Nu, am spus eu instinctiv. Nu. Nu chiar.
De îndată ce am rostit acele cuvinte, mi-am dat seama că nu era adevărat.
Fusesem speriată. Nu îngrozită. Nici chiar așa. Ci bulversată și neliniștită și dintr-odată foarte conștientă că nu eram decât ceva foarte mic confruntat cu ceva mult mai mare. Și n-a fost doar o mică teamă pe care o simt adesea în situații imprevizibile. A fost mai înfricoșător decât atunci când vin pe jos de la stația de metrou seara târziu și aud pașii unui bărbat în spatele meu, mai mult decât atunci când cineva stă prea aproape de trecerea de pietoni sau când văd un grup de oameni înghesuindu-se la intrarea în tunel sub calea ferată. Pentru că a fost vorba de un gest calculat. Charles avea un scop, un obiectiv – și, dacă a intenționat să mă sperie, atunci a reușit.
— Ce mai face mama? am întrebat.
Emma a lăsat privirea în podea și a început să se joace cu un fir de lână
care-i atârna din pulover.
— Nu m-am dus, a răspuns. Nu… am putut.
Am expirat încet, încercând din răsputeri să nu oftez, îi explicasem mamei de mai multe ori – chiar scrisesem în calendarul ei – că nu voi veni în sâmbăta aceea pentru că mă duceam la nuntă, dar că va veni Emma.
— Să nu-ncepi cu reproșurile, a zis sora mea. Te rog. Am telefonat. I-am spus recepționerei. Pur și simplu n-am putut s-o fac. Bine? N-am putut.
Când eram mai mici, în copilărie, mama și sora mea erau extraordinar de apropiate. Mie mi se părea dezgustător să fii atât de atașat de cineva. Și totuși, deși Emma suferea pentru că se simțea atât de sufocată – și fugea să
petreacă timp cu mine în altă parte a casei –, avea nevoie de mama dintr-o mie de motive: să-și gestioneze emoțiile, să-și rezolve problemele practice, să fie mângâiată și consolată. Își făcea griji din orice, la fel ca mama, chiar și atunci, și nu se simțea deloc în largul ei în preajma oamenilor pe care îi întâlnea pentru prima oară. Se ascundea după picioarele mamei când mergeam în locuri străine, uitându-se printre coapsele ei. Acasă se ținea după mama dintr-o cameră în alta, vrând s-o ajute în bucătărie, la curățenie, la tot ce făcea mama. Seara, îi plăcea să fie ținută în brațe, să i se citească
VP - 59
povești, să fie îmbăiată. Emma avea nevoie de mama și mama avea nevoie să
se simtă utilă.
