N-am stat jos decât după miezul nopții, când majoritatea invitaților plecaseră, cei din orchestră își strângeau instrumentele și cele două
domnișoare de onoare îi urcau pe invitații prea beți în taxiuri ca să-i trimită
acasă. Furnizorul așeza sticlele de vin și de bere rămase la loc în cutii, iar șeful localului stivuia scaunele din sala de mese. Ușile dinspre terasă erau deschise și aerul încă era cald și încărcat de polen. Ghirlandele luminoase licăreau deasupra capului meu, iar eu știam că eram puțin cam beată pentru că strălucirea lor era neclară, ca și cum lumina se scurgea de pe globurile de sticlă, galbenul impregnându-se în întuneric.
Charles s-a așezat lângă mine și mi-a mulțumit pentru „contribuția” mea –
acesta a fost cuvântul pe care l-a folosit – și aproape am avut impresia că era sincer. Vesta descheiată îi aluneca de pe umeri și își scosese papionul bleumarin. Ne uitam la Marnie care plutea pe ringul de dans. Rochia ei era VP - 50
aproape neagră pe la poale, mizeria și praful de peste zi pătându-i mătasea albă. Era îmbujorată la față și câteva bucle i se desprinseseră din agrafe, atârnându-i în jurul feței, ude de transpirație.
— E incredibilă, nu crezi? a spus Charles.
Eu am dat din cap.
Acum nu mai sunt sigură – trecerea timpului a estompat conturul amintirii mele – dacă ce s-a întâmplat pe urmă s-a întâmplat cu adevărat.
Poate a fost doar o născocire a urii mele, o iluzie, rezultatul excesului de șampanie și de ură. Dar nu cred.
Charles s-a rezemat de peretele de sticlă al verandei, cu mâinile după cap, apoi a oftat.
— Cu adevărat incredibilă, a repetat el.
A lăsat brațele în jos și unul mi-a căzut după cap, alunecând în jos pe ceafă. M-a tras spre el și m-a pupat pe frunte. Avea buzele umede, acoperite de salivă, și am simțit umezeala rece pe piele după ce s-a retras.
— Avem noroc că suntem împreună, a spus el.
Abia articula cuvintele. Sigur, și eu băusem peste măsură, dar el era amețit bine, cumva de alte dăți, mai beat decât îl văzusem vreodată. Mâna lui stângă s-a mișcat încet peste umărul meu, spre claviculă, trecându-mi de subsuoară. Mi-am ținut respirația. Trupul mi-a încremenit. Nu voiam să mai inspir, ca să nu-mi forțez coșul pieptului să se umfle în palma lui. Mâna lui atârna acolo, la câțiva centimetri de sânul meu, ținându-mă prizonieră pe bancă. Nu puteam să mă mișc fără să intru în contact cu el, fără să mă atingă, fără să mă frec de el.
Charles a râs; un râs grosolan și răgușit.
— Oh, Jane, a spus.
Apoi și-a trecut vârfurile degetelor peste sfârcul meu prin mătasea galbenă a rochiei de domnișoară de onoare. Am lăsat bărbia în jos ca să-mi privesc pieptul, deși simțeam că mă sufoc. El mi-a apăsat sânul cu palma și, înainte de-a o retrage, mi-a strâns repede sfârcul între degetul mare și arătător.
Aș vrea să-ți pot spune că am făcut sau am spus ceva. Aș vrea să-l fi luat la rost. Poate că el ar fi fost șocat – mi-aș fi dat seama dacă era sincer șocat – și atunci aș fi înțeles că nu era deloc ceea ce credeam eu.
Dar n-am făcut nimic, iar acum nu am de unde să știu.
— Nu-mi vine să cred că aproape s-a terminat, a spus Marnie așezându-se lângă noi și rezemându-și capul de umărul lui. Ce zi. A fost o zi perfectă, așa-i?
Charles și-a retras încet brațul. I l-am simțit alunecându-mi pe după ceafă, de-a lungul umerilor, retrăgându-se cu grijă, până când nu ne-am mai atins VP - 51
deloc. Am simțit spațiul dintre noi, acea fâșie de aer proaspăt, rece și bine-venit, ca o linie despărțitoare între state inamice. Mă durea sfârcul, o ușoară
urmă de durere.
— E totul în regulă? a întrebat ea zâmbind. Ce se-ntâmplă aici?
Charles s-a uitat la mine și, dacă îți vine să crezi, am fost suficient de trează ca să-i citesc privirea și să înțeleg imediat că era o privire care îmi cerea să tac.
— Nu s-a întâmplat nimic, am spus eu, trăgându-mă ușor câțiva centimetri mai încolo pe bancă, îndepărtându-mă de ei și de dragostea lor.
Absolut nimic.
Asta a fost a doua minciună pe care i-am spus-o lui Marnie.
Înțelegi, nu-i așa, că n-am avut încotro? Ce-aș fi putut să spun? Dacă aș fi fost sinceră, poate că ea s-ar fi simțit forțată să aleagă. Și, oricum, eu eram alături de ea, cu orice preț. La vremea aceea, credeam că asta însemna să
manipulez adevărul pentru a o face fericită, pentru a o menține fericită, pentru a ne proteja rădăcinile.
*
Iată un adevăr absolut. Ziua aceea n-a schimbat sentimentele mele față de Charles. Îl uram de câțiva ani și ziua aceea nu a schimbat nimic.
Este o cruzime să spun că dragostea lor a fost cea mai ofensatoare, cea mai implacabilă, cea mai respingătoare dragoste pe care am cunoscut-o vreodată? Da, este, știu. Dar dragostea lor mă dezgusta. Uram figura lui, zâmbetul afectat care stătea să se formeze pe buzele lui, felul în care își umfla pieptul exagerat de mult când inspira, obiceiul lui de a bate darabana cu degetele pe masă ca și cum îți spunea: Mă plictisești. Uram atingerea degetelor lui pe pielea mea prin materialul subțire al rochiei, dar nu mai mult decât uram toate celelalte fațete ale existenței lui.
Mi-ar fi plăcut să-l șterg din viața mea. Trebuie să am grijă când spun asta acum, știu, pentru că sună a premeditare. Ce vreau să spun este că mi-aș
dori ca poveștile noastre să nu fi avut niciun capitol în comun, cerneala vieții lui să nu fi fost pe paginile mele, ca viețile noastre să fi existat simultan, da, dar să nu se fi suprapus niciodată.
Dacă însă regret moartea lui? Nu. N-o regret.
Nu-mi pare rău câtuși de puțin.
VP - 52
A treia minciună
