— Și nu s-a supărat?
— Nu știu, a răspuns el. N-am întrebat. Nu suntem apropiați.
— E o cruzime din partea ta.
Charles a pus telefonul pe măsuță și și-a trecut degetele prin părul ud.
— Nu cred că ai dreptul să spui asta, a zis, ștergându-și mâna de o pernă, de vreme ce nici tu nu ți-ai invitat părinții. Și este nunta mea, eu decid. Iar mie nu-mi plac oamenii bolnavi.
— Ce nu-ți place? a întrebat Marnie, care a prins doar finalul propoziției în timp ce intra în cameră aducând în brațe un vraf de farfurii de ceramică
alb-albastre și tacâmurile de argint.
Le-a pus pe masă.
— N-am invitat-o pe mama, a spus Charles.
— Pentru că este bolnavă, am adăugat eu.
— Poftim? a făcut Marnie în timp ce aranja mai întâi cuțitele, apoi furculițele. Pentru că e bolnavă? Dar tocmai, ăsta e un motiv s-o inviți.
— Exact, am întărit eu.
— Nu, a spus Charles.
Nu era furios, nu așa cum fusese mai devreme, în hol, dar era ferm și hotărât.
VP - 48
— Este alegerea mea, a continuat el. Și eu nu vreau să vină. Nu-mi plac oamenii bolnavi.
— Și dacă eu mă îmbolnăvesc? a întrebat Marnie în timp ce așeza farfuriile la locurile lor pe masă.
— Asta ar fi altceva, a spus el.
Ea s-a uitat la mine, a ridicat din sprânceană și între noi a avut loc o conversație nerostită, în care admiteam amândouă că nu era nicio diferență.
Și totuși, în timp ce eu eram oripilată de această idee, cred că Marnie era mai degrabă frustrată. Planul mesei trebuia refăcut.
— Dacă e așa, am să pretind că această discuție nu a avut loc, a concluzionat ea cu nonșalanță. Cred că așa e cel mai bine.
Apoi ea s-a întors în bucătărie, Charles s-a uitat mai departe la televizor și eu am terminat meniurile, după care ne-am așezat cu toții la masă ca și când, într-adevăr, nu se întâmplase nimic.
Dar mi-a rămas în minte acel ciudat schimb de priviri. Deoarece confirma că el nu era suficient de bun pentru Marnie și că nu va fi niciodată, nu putea să fie. Aveam un moment concret la care puteam face referire și în care el îmi dovedise cu vehemență că nu era potrivit pentru femeia cu care urma să
se căsătorească.
M-am simțit mândră.
E un lucru rău?
Pentru că era o confirmare a faptului că el era un om demn de dispreț, că
ura mea nu era neîntemeiată sau nemeritată, ci justificată și legitimă. Mai mult decât atât, pentru că dovedea ceva ce eu nu avusesem încredere să
exprim până atunci: că eu chiar eram mai bună decât Charles.
Eu le purtam de grijă celor care aveau nevoie de mine: am înțeles că asta făcea parte din contractul de iubire, de datorie, de familie.
Mi-am dat seama atunci că el nu era implicat total: nu cu orice preț.
Capitolul 9
A sosit și ziua cea mare, prima sâmbătă din august, și, în ciuda unei prognoze meteo deloc promițătoare, vremea a fost neașteptat de caldă, cerul neașteptat de senin. Erau sute de invitați, oameni cu care se intersectaseră
pe cărările vieții – la școală, la facultate, la serviciu –, și unii pe care ei nici nu-i cunoscuseră până atunci: soți de veri, prieteni de-ai părinților și nou-născuți care țipau, apoi râdeau fără un motiv aparent. Invitați din toată
lumea veniseră la Windsor: sora lui Charles și soțul ei sosiseră din New York VP - 49
chiar în dimineața aceea, mătușa și unchiul său își întrerupseseră anul sabatic pentru a ni se alătura tocmai din Africa de Sud și fratele lui Marnie, Eric, luase o pauză de la funcția de manager în Noua Zeelandă pentru a fi prezent la ceremonie.
Vei crede că mint, dar am promis să-ți spun tot adevărul, iar adevărul este acesta: a fost una dintre cele mai frumoase zile din viața mea. Eu și Marnie am petrecut dimineața împreună la casa părinților ei, unde am mâncat pâine prăjită unsă cu gem, îmbrăcate în pijamale. Marnie a făcut o baie, iar eu am stat pe jos lângă ea, lungită pe gresie, și am vorbit despre cum ne-am cunoscut la coada aceea lungă, despre toate câte se întâmplaseră și ne conduseseră spre acel moment.
Am privit-o măritându-se cu un bărbat pe care eu îl uram, dar pe care ea îl iubea, și n-a fost chiar atât de groaznic pe cât mă așteptam. N-am avut ochi decât pentru ea – eram absorbită de felul în care părul ei roșu fusese răsucit într-un coc la ceafă, de colierul cu diamante, de jupa albă și înfoiată, de voalul lung, de dantelă – și m-am bucurat de bucuria ei. Mă simțeam atât de mândră că luam parte la un moment atât de important din viața ei. Am mâncat și am băut prea mult, am dansat până am făcut bășici la picioare, dar m-am simțit extraordinar de bine.
Discursul lui a fost încântător, într-adevăr. Mă așteptasem să fie grețos –
am crezut că va vorbi despre puterea dragostei lui fără seamăn, despre tăria atașamentului său, despre cum căsnicia le va întări legătura –, dar n-a făcut-o și n-a fost așa. A spus că n-a întâlnit niciodată o persoană atât de hotărâtă, atât de creativă, atât de neînfricată ca Marnie. A spus că și-a dat seama imediat, din clipa în care a văzut-o, că ea era diferită, specială, altfel decât celelalte. A spus despre ea lucruri care știam că sunt adevărate și m-am pomenit dând din cap fără să vreau.
