— Mi-am dat seama, am spus. Așa întâmpini tu pe toată lumea?
Ușa de la intrare dădea direct în singura cameră care servea drept hol, bucătărie, sufragerie și dormitor, toate combinate într-un singur spațiu.
Bucătăria era într-un capăt; mobilierul era relativ nou, dar gresia era de un portocaliu pătat. Jaluzelele erau din plastic, prinse cu șnur alb, subțire. Mai avea și o măsuță de cafea, o canapea, un mic televizor, un dulap și câteva etajere. Lângă ușa care ducea spre o mică baie, deasupra caloriferului, atârna un desen mare, înrămat, cu o femeie foarte subțire. Nu era cine știe ce, dar Emma nu avusese niciodată nevoie de prea mult.
— Nu vine nimeni să mă vadă, a spus ea. Dar mereu e cineva care vrea să-mi vândă câte ceva.
S-a dat în spate ca să mă lase să intru.
— De ce-ai venit?
— Foarte frumos, am replicat eu.
— N-am vrut să sune așa.
— Am fost la Beer.
— La Beer? În Devon?
— Unde m-am dus cu Jonathan. Mai ții minte?
— De ce să te duci acolo?
— M-am certat cu Marnie.
— I-ai spus…
Am dat din cap.
Ea mi-a făcut semn să iau loc pe canapea.
— Ți-am zis să nu-i spui nimic.
— Am fost nevoită.
— Nu se poate!
A luat trei biscuiți digestivi cu ciocolată neagră dintr-un pachet și mi i-a pus pe un șervet.
— Ai grijă să nu faci firimituri.
Am încuviințat din cap și m-am așezat la un capăt al canapelei gri pe care o desfăcea în fiecare seară, transformând-o în pat.
VP - 87
— Ai fi putut să te prefaci și tu că nu s-a întâmplat nimic, a continuat ea.
Așa cum ți-am spus. Acum n-ai mai fi în situația asta.
— Dar trebuia să știe adevărul despre bărbatul ei. Tu n-ai vrea să știi adevărul dac-ai fi în locul ei?
Mi se părea evident că, dacă ceva nu poate fi spus și totuși trebuie spus, atunci trebuie spus.
Emma s-a așezat pe canapea lângă mine. Cracul pantalonului i s-a ridicat puțin și i-am văzut oasele gleznei. A strâns între mâini o cană de ceai cald.
Eu am mușcat dintr-un biscuit. Era mai moale decât mă așteptam, aproape umed la interior.
Ea tăcea, gânditoare.
— Nu, a răspuns. Nu cred că aș vrea să știu.
— Dacă bărbatul tău ar fi un depravat, tu n-ai vrea să știi? Imaginează-ți că eu aș ști că este un depravat. Pune-te în locul lui Marnie. N-ai vrea să-ți spun?
— Nu te-aș crede.
M-am îndreptat de spate și câteva firimituri mi-au alunecat de pe șervet, căzând pe canapeaua Emmei. Ea s-a aplecat și le-a măturat cu mâna.
— Cum adică? am întrebat. De ce nu?
— De-aia, a spus ea, apoi s-a oprit.
După câteva clipe, a continuat:
— Oh, nu fi atât de naivă. Dacă eu ți-aș fi spus ție că Jonathan s-a dat la mine, tu nu m-ai fi crezut, nicio secundă.
— Aș fi ascultat ce aveai de spus și pe urmă…
— Și pe urmă ai fi fost de partea lui. Știi cum se spune: să nu renunți niciodată la prietenii tăi pentru un bărbat. Dar degeaba, pentru că toată
