Pendulam între momentele când mă prefăceam că mă simțeam perfect în largul meu – stația de metrou îmi era familiară, drumul familiar, clădirea familiară – și cele când mă cuprindea o spaimă cumplită. Știam, eram sigură
că ea nu va sacrifica de tot prietenia noastră. Și totuși mă întreb acum dacă
eram atât de convinsă pe cât credeam.
Dacă aș fi fost atât de sigură, atât de convinsă, aș mai fi făcut ce-am făcut?
— Bună ziua, domnișoară, a spus portarul când am intrat în hol.
— Bună seara, Jeremy, am răspuns zâmbind.
El nu s-a ridicat în picioare, nu a venit la mine, nu mi-a spus că nu mai aveam voie în clădirea aceea și nu mi-a cerut să plec imediat, așa că am simțit primele semne de ușurare în timp ce stăteam și așteptam liftul.
Speram ca soțul lui Marnie să fie încă la serviciu, ca să pot vorbi doar cu ea, să-i explic situația așa cum o vedeam eu. Știam că pot s-o fac să înțeleagă.
Liftul era gol și mi-am privit chipul în oglinzile de pe pereți în timp ce urcam. Cred că am știut mereu că Marnie era făcută pentru genul acesta de viață, cu podele acoperite cu parchet, cu candelabre, portari și lifturi cu oglinzi mereu curate, fără cea mai mică pată sau urme de degete.
M-am apropiat de ușa lor și am sunat, dar n-a răspuns nimeni. Becul de deasupra era ars, iar eu eram în penumbră, într-o baltă cenușie, având de-o parte și de alta o pâclă aurie care provenea de la luminile de deasupra ușilor învecinate. Era foarte frumos, întunericul dintre lumini, și totodată ușor tulburător. Am rămas acolo și am așteptat un timp ce mi s-a părut rezonabil, după care am sunat din nou, de data asta apăsând îndelung pe butonul soneriei.
Din nou niciun răspuns.
Mi-am lipit urechea de ușă. Mă așteptam să aud vocea lui Marnie, radioul sau zgomotul mașinilor de sub balconul lor. Nu se auzea decât foșnetul obrazului meu frecându-se de ușa din lemn masiv. M-am tras înapoi și am privit în stânga și-n dreapta. Nu era nimeni; niciun locatar, niciun vizitator la apartamentele de pe palier.
Am căutat prin geantă: știam că era încă acolo. N-o mai folosisem de foarte mult timp – nu mai fusese cazul –, dar mă gândisem că poate voi mai avea nevoie de ea, așa că o păstrasem. Am găsit-o pe fundul buzunărașului VP - 93
cusut pe căptușeala genții, compartimentul ascuns unde îmi țineam analgezicele, tampoanele și balsamul de buze.
M-am oprit iar să ascult, apoi am băgat cheia în broască. Mi-am tras mâna și m-am uitat încă o dată în jur să văd dacă era vreun vecin. Dar eram tot singură.
Vreau să știi că nu plănuiam nimic sinistru. Atunci nu știam ce avea să se întâmple în continuare; n-aveam de unde să știu. Presupun că nu mă
gândeam atât de departe, nici când mi-am amintit că aveam cheia lor și nici câteva momente mai târziu, când am găsit-o.
Mi-ar plăcea să spun că am vrut să le las niște flori, poate o felicitare drăguță. Și mai mult mi-ar plăcea să pot spune că aveam intenția să le fac ceva de mâncare, ceva special.
Dar n-ar fi decât niște minciuni – dintre cele despre care te-am avertizat deja, care sunt atât de atrăgătoare, încât chiar și pe tine te-ar tenta să le crezi.
N-aveam niciun motiv să-mi imaginez că, peste zece minute, Charles va fi mort.
Am intrat în casă. Cred că voiam – și este important să știi acest lucru acum, să înțelegi ce intenții aveam – să arunc un ochi la parter, apoi la etaj, pe urmă aș fi ieșit pe coridor și aș fi așteptat să se întoarcă unul dintre ei. N-aveam de gând să ating ceva sau să iau ceva sau să stau mai mult decât era cazul.
Și în niciun caz nu intenționam să-l omor.
Plănuisem să inspectez repede bucătăria. Voiam să mă uit în frigider. Aș fi aflat atunci dacă eram bine-venită. Dacă pusese căpșuni în sertarul pentru legume înseamnă că mă aștepta. Dacă avea o cutie de înghețată nedesfăcută
în congelator, atunci sigur era de partea mea. Ea n-ar fi cumpărat înghețată
decât pentru mine. Aș fi știut atunci că nu se terminase, că prietenia noastră
nu se destrămase de tot, că nu voia să mă lase să plec.
Pe șemineul din sufragerie erau niște fotografii cu noi și una nouă, de la nuntă, într-o ramă de argint pe o poliță de la baza scărilor. Dacă acestea ar fi dispărut, atunci aș fi știut că trebuie să mă îngrijorez. Erau câteva obiecte pe care eu i le cumpărasem lui Marnie de-a lungul anilor: o umbrelă violet care era mereu rezemată de dulapul de sub scări, un lampadar cu abajur cu ciucuri roz lângă biroul ei și un ceas cu cuc în baia de la parter.
Cred că speram să găsesc niște dovezi ale unei schimbări în relația lor în ultimele șapte zile. De exemplu, ar fi fost frumos să văd că dulapul lui Charles era gol, că hainele, pantofii și costumele lui dispăruseră, că revistele lui, semnele de carte și stickurile USB nu mai erau pe noptieră.
VP - 94
Mi-o imaginam pe Marnie venind acasă, iar eu, până atunci, m-aș fi întors în hol să o aștept. M-aș fi prefăcut că nu știu nimic; că n-aveam niciun motiv să cred că ea mă va alege pe mine în locul lui. Ea ar fi izbucnit în plâns și mi s-ar fi destăinuit printre suspine, spunându-mi că nu s-a simțit niciodată
bine cu el, că el întotdeauna fusese prea dominator și uneori prea distant și, slavă Domnului, bine că eu găsisem puterea să fiu sinceră cu ea.
Dar nu am urcat la etaj și nu m-am uitat în dulapul lui Charles. Nu am intrat în bucătărie și nu m-am uitat în frigider. Nu m-am uitat nici pe polița șemineului. N-am ajuns atât de departe.
Capitolul 17
Mai târziu, articole în ziare vor susține contrariul. Vor insinua că am manipulat situația cu mare grijă, sugerând că aș fi comis crima perfectă. Dar lucrurile nu s-au întâmplat așa.
Am deschis ușa, dar numai foarte puțin, vrând să fac cât mai puțin zgomot. M-am strecurat în apartament, întorcându-mă să mă uit încă o dată
pe coridor. Nu voiam să mă vadă vecinii și pe urmă, peste câteva săptămâni, să vină vorba cine știe cum și să spună că tânăra aia a trecut pe-aici și a intrat în casă. Din fericire, nu era nimeni. Am închis repede ușa și am pus lanțul. Poate că gestul ăsta a fost puțin calculat. Dacă ei s-ar fi întors, eu aș fi fugit să iau stropitoarea de sub chiuveta de la baie și m-aș fi prefăcut că mă
ocup de plante. Sau poate aș fi fugit în bucătărie să pun de ceai sau aș fi început să împăturesc rufele spălate – un lucru util și aproape acceptabil –
ca să nu mă surprindă cotrobăind prin sertare.
Lumina era stinsă în apartament. Mi-a luat câteva secunde să-mi obișnuiesc ochii cu întunericul. Nu l-am văzut imediat pe Charles. Nu l-am observat la baza scării.
Am tresărit speriată și m-am izbit cu spatele de ușă, lovindu-mă cu mijlocul de clanță. Instinctiv m-am aplecat în față și geanta mi-a alunecat de pe umăr, închizătoarea metalică zăngănind pe podea. Am văzut cum mi s-au vărsat lucrurile din ea și s-au rostogolit pe parchet – un ruj, portofelul, cheile, toate au căzut cu zgomot.
