Nu voiam să știe că eram furioasă. Nu voiam să se teamă mai mult decât se temea deja.
— Vreau să rămân, am continuat. Am să rămân.
Cred că în acel moment știam deja ce voi face. Nu voiam să-i liniștesc frica printr-un exces de compasiune sau empatie. Voiam să fie mai puțin speriat astfel încât groaza din final să fie cu atât mai intensă.
— Foarte bine, a spus el. Atunci rămâi. De parcă pot face eu ceva să te împiedic?
— Nu, am răspuns. Tu nu poți face nimic.
A închis ochii.
N-a fost cel mai grozav moment din viața mea. Nu e nevoie să ți-o spun, știu. Și n-am multe de spus în apărarea mea. Pur și simplu mă bucuram să-l văd cum suferă. Îmi plăcea că avea umărul dislocat, că nu-și putea mișca brațul drept și că asta îi provoca durere. Îmi plăcea să-i văd fruntea acoperită de sânge, gândul că zăcuse acolo inconștient ore în șir, ideea că
făcuse o comoție. Îmi plăcea că avea glezna ruptă, obrazul umflat și ochiul înroșit. Îmi plăcea persoana lui mult mai mult decât înainte.
I-am ținut capul ferm între mâini, cu palmele lipite de pielea lui. Lacrimile i se prelingeau din colțul ochilor.
Tu n-ai urât niciodată pe nimeni așa cum îl uram eu pe Charles, deci știu că n-ai cum să înțelegi câtă satisfacție mi-a adus acest moment. Eram beată
de plăcere, nebună de fericire. Era ceva ce nu mă așteptasem vreodată să
trăiesc în preajma lui.
Mi-am mișcat puțin mâinile și el a gemut.
— Scuze, am șoptit.
— Jane, a spus el cu glas răgușit.
M-am ridicat în genunchi astfel încât să fiu cu greutatea deasupra lui, apoi mi-am repoziționat mâinile. Cred că el a înțeles. Atunci și-a dat seama.
VP - 101
Am tras adânc aer în piept. Inspiră până la șase, ține până la șase, expiră
până la șase. Am privit în altă parte, spre scări, la grinda crem cu bordură
albastră, la balustrada de lemn lăcuit, într-o nuanță de mahon. Apoi, cu o mișcare rapidă, am rotit mâinile și am auzit un trosnet puternic în timp ce gâtul lui s-a frânt sub mine.
Când am privit în jos, avea ochii închiși și părea liniștit, cu bărbia relaxată, cu fruntea descrețită; durerea dispăruse.
Mersese. Nu fusesem sigură că voi reuși.
Capitolul 19
M-am răsucit și mi-am adunat lucrurile – telefonul, cheile casei – ca să le pun înapoi în geantă. Am luat cheița aurie, cea cu care putusem să intru în apartament oricând, și am pus-o încet în micul bol plin cu vreo zece alte chei. Nici nu știam de ce încercam să nu fac zgomot; așa mi se părea potrivit.
Am stins lumina. Am șters întrerupătorul cu bluza. Știam că amprentele mele erau probabil peste tot în apartament, dar era mai bine să fiu precaută.
Am scos lanțul de la ușă și am șters cu grijă metalul, strecurând materialul cardiganului printre zalele lanțului. Am deschis ușa, am șters clanța pe interior, apoi am ieșit.
M-am întors pe coridor, în balta de întuneric, și am tras ușa după mine, încordându-mă să aud clicul discret al încuietorii. Apoi, în sfârșit, am răsuflat.
M-am dat câțiva pași mai încolo pe coridor, spre ușa apartamentului vecinilor, și m-am așezat pe jos, cu spatele rezemat de perete și genunchii îndoiți. Acolo era mai multă lumină; nu părea chiar atât de înfricoșător.
Am scos o carte din geantă și am deschis-o pe genunchi. Nu citeam –
semnul de carte era pus cu câteva capitole mai în față –, dar era liniștitor să
mă prefac că sunt ocupată. Auzeam ticăitul ușor al ceasului meu, în timp ce secundele se scurgeau lent. Marnie nu mă aștepta, deci probabil nu se grăbea, poate se dusese să bea ceva cu o prietenă, poate se oprise în drum spre casă pentru a lua ceva de mâncare sau venea pe jos ca să profite de vremea însorită. N-aveam de unde să știu, așa că m-am așezat și am așteptat.
Chiar și așa, eram conștientă că soțul lui Marnie era la doi metri distanță, zăcând mort dincolo de ușa lor. Parcă îl și vedeam – exact așa cum știam că
stătea – cu picioarele desfăcute, cu glezna îndoită, cu gâtul sucit, mort de-a binelea. Mă chinuiam să-mi înțeleg sentimentele. Nu simțeam tristețe, absolut deloc. Nu simțeam nici satisfacție. Nu simțeam mai nimic.
VP - 102
M-am concentrat foarte tare să mă prefac că nu știam că el era acolo. Îmi spuneam că nu fusesem în apartamentul lor – nu aveam cheie, deci n-aș fi putut să intru nici dacă voiam – și că, din câte știam eu, el era, din nefericire, veșnic prezent, ca de fiecare dată. M-am convins singură de lucruri despre care știam că nu erau adevărate. Nu auzisem niciun zgomot din apartament: sunasem la ușă de două ori, dar nu răspunsese nimeni și credeam că Marnie și Charles încă nu se întorseseră acasă, el de la serviciu, ea din altă parte, de la supermarket, de la florărie sau poate de la bibliotecă. Nu văzusem nimic: stătusem aici și citisem, fără să știu nimic.
Nu. Să nu zâmbești. Încetează. Acum.
Nu e vorba că n-aș ști de ce zâmbești. Dar, dacă vrei ca eu să continui povestea asta, atunci va trebui să încerci să vezi lucrurile din perspectiva mea. A fost o decizie pripită, poate nici măcar o decizie. Nu am ales să fac ceea ce am făcut. Am făcut-o pur și simplu. Așa că nu insista pe lucruri de genul „mobil” sau „intenție”, pentru că n-a fost niciuna, nici alta. A fost ceva instinctiv.
Întrebarea pe care ar trebui s-o pui – și, dacă ai ascultat cu atenție ce-am spus, ai pune-o – este dacă, în momentul acela, am avut vreun regret.
Ei bine, deocamdată n-am să-ți răspund.
Dacă m-ai fi întrebat, poate ți-aș fi spus adevărul. Dar, în loc de asta, pe tine te interesează să mă judeci.