— Vor ajunge curând, a spus vocea de la telefon. Continuați ce faceți. Vă
descurcați foarte bine.
Am auzit sirenele urlând, Marnie plângea, transpirând în impermeabilul ei, eu stăteam în picioare, cu telefonul încă la ureche, ascultând platitudinile operatoarei și plimbându-mă înfrigurată.
— Au ajuns! i-am spus eu lui Marnie. Ei sunt. Mai au puțin până aici.
Marnie a încetat să mai apese cu mâinile pe pieptul lui Charles și s-a prăbușit peste el, hohotind înfundat. Cred că știa că murise. Știuse de când deschisese ușa și îl văzuse zăcând pe jos, cu glezna răsucită, cu umărul dislocat și gâtul frânt.
M-am aplecat și am frecat-o pe spate – cu mișcări circulare care speram să-i transmită că eram alături de ea, mereu alături de ea, indiferent de ce avea nevoie – până când în sfârșit am auzit liftul oprindu-se cu zgomot la etajul nostru și ușile deschizându-se.
Am sărit în picioare și am scos capul pe ușă.
— Aici suntem! am strigat. Pe aici.
Trei paramedici au alergat spre mine. Un bărbat mai în vârstă, supraponderal, fără gât. Un bărbat mai tânăr, mai rapid și mai în formă, care a ajuns repede în fața mea. Și o femeie tânără, agitată, poate nou angajată, care a rămas în spate fără să scoată un cuvânt și care n-a intrat deloc în apartament.
VP - 106
— Îmi spuneți cum îl cheamă? a strigat tânărul.
— Este soțul meu, a spus Marnie, îndepărtându-se de trupul neînsuflețit al lui Charles ca să-i lase pe paramedici să ajungă la el. Charles. Îl cheamă
Charles. Are treizeci și trei de ani. Are o migrenă.
Am glumit pe tema asta câteva săptămâni mai târziu. „Tot nu-mi vine să
cred că am spus așa ceva”, râdea ea. „Că avea o migrenă. Doamne, auzi vorbă. O migrenă”.
Uite un lucru pe care îl afli pe măsură ce îmbătrânești, când începi să te lovești de moarte sub toate formele ei, când ea devine o prezență
permanentă în lumea ta. Moartea devine mai blândă în lunile și anii ce urmează. Contururile ei tăioase se tocesc; nu te mai rănesc chiar atât de adânc și nu mai sângerezi chiar atât de mult. Uneori râzi de un lucru care, cu câteva zile în urmă, te făcea să plângi. Dar contururile tocite tot contururi rămân și, pe neașteptate, redevin tăioase la o remarcă necugetată, la o aniversare, sau se ascut brici la amintirea unui moment fericit. Suferința nu are nicio logică. Nu există nicio cale bătătorită pe care trebuie s-o urmăm cu toții; sunt pur și simplu momente când durerea este suportabilă și momente când nu este.
Am auzit-o spunând aceste cuvinte – o migrenă – și am sesizat umorul involuntar chiar și-atunci. Știam că era mult mai grav decât o migrenă și totuși acestea au fost cuvintele care m-au doborât. O văzusem când descoperise cadavrul lui Charles, o privisem cum se străduia cu disperare să-l readucă la viață, o auzisem țipând și nu simțisem decât o surescitare ciudată – aproape amețitoare. Eram prinsă undeva între panică și isterie, la doar o secundă distanță de a mă îndoi de râs, asemenea fetiței de la plajă.
Dar acele cuvinte au schimbat totul.
Deodată, nu mai era vorba de Charles. Nu mai era vorba despre corpul lui rigid care zăcea întins pe jos. Nu mai era vorba despre comportamentul lui, despre ura mea sau despre tensiunea care existase între noi. Nu mai era vorba de faptul că el era mort sau despre cum murise. Nu mai era deloc vorba de Charles.
Era vorba de Marnie.
Eu îi făcusem ei ceea ce lumea îmi făcuse mie.
Trebuia să mă întrebi dacă am regretat. Acesta a fost momentul în care am simțit pentru prima oară un regret.
Fructele din sacoșa de cumpărături se rostogoliseră pe coridor, înspre bucătărie, iar puiul, încă ambalat în plastic, lăsa dâre umede pe parchet, în timp ce agrafa mea strălucea sub calorifer. Dar nimic din toate astea nu mai conta. Nu mă gândeam decât la Marnie. Paramedicii acționau la periferia VP - 107
câmpului meu vizual, făcând ceva care probabil era inutil. Toți știam că în curând se vor ridica în picioare, se vor da înapoi și își vor drege vocea jenați.
Marnie era ghemuită pe treapta de jos a scării. Impermeabilul îi căzuse de pe umeri și îi atârna din talie, prins în jurul brațelor. Nu mai plângea, dar tremura, scuturată de frisoane aproape violente, de parcă ceva din ea încerca să scape. Avea maxilarul destins, ochii umflați și roșii, și tot scotea niște mici sunete oribile, parcă îi venea să vomite, ca un copil care se sufocă.
Se făcuse mică, cu genunchii îndoiți la piept, cuprinși cu brațele.
O distrusesem. Mi-am dat seama atunci că o distrusesem.
Și nu mă lua acum cu platitudini fără sens. Oamenii care spun că înțeleg, când de fapt nu înțeleg nimic, sunt cei mai răi. Iar tu nu te numeri printre ei.
Mi-am dat seama atunci că totul era numai din vina mea. Eu o adusesem acolo unde era. Cu vorbele mele, minciunile mele. Iar față de tine nu pot nega faptul că eu îi răsucisem capul lui Charles, eu îi frânsesem gâtul.
Nu mă așteptam să am remușcări. Și poate că ar fi fost atât de puternice încât să mă facă să-mi regret faptele, dacă n-ar fi fost domolite de un licăr de speranță. Eu și Marnie fuseserăm despărțite de dragostea vieții ei. Acele fisuri din relația noastră puteau fi acum reumplute și reparate, până arătau ca și cum n-ar fi existat niciodată. Creasem această șansă. Mă durea sufletul că Marnie suferea, știind prin ce va trece în continuare. Dar nu mă simțeam vinovată. E adevărat, aveam niște regrete, dar mai ales mă simțeam ușurată.
Lucrurile s-au schimbat mult din ziua aceea; o știi mai bine decât oricine.
Cred că n-a trecut niciun an de-atunci. Tu faci să pară c-a trecut mult mai mult.
*
Mai târziu, în seara aceea – după poliție, doctor și cei de la pompe funebre
– ne-am dus la apartamentul meu.
În timp ce urcam cu liftul și ieșeam pe coridor, eram foarte conștientă de faptul că imobilul în care locuiam nu avea nimic luxos. Aici nu vedeai niciun semn de bunăstare: nici podele lustruite, nici pereți cu oglinzi fără pată. Dar eu o cunoscusem pe femeia asta când avea doar unsprezece ani și pe atunci n-o impresionau nici bunăstarea, nici succesul material. Iar eu știam că ea rămăsese aceeași persoană. Acelea erau mai degrabă pe gustul răposatului ei soț; lui îi plăceau banii, răsfățul și extravaganța. Dar noi două știam –
știuserăm dintotdeauna – că nu erau decât o fațadă, ornamente care împodobeau, dar nu schimbau esența lucrurilor.
Marnie nu rămăsese niciodată mai mult timp în apartamentul meu și era plăcut să fie acolo cu mine. I-am dat o pijama de la mine – preferata mea. A făcut o baie lungă și i-am pregătit o ceașcă de ceai cu zahăr și lapte.
VP - 108