— Știi cine e aia? am întrebat-o pe Marnie arătând spre necunoscută în timp ce aceasta a dispărut în hol.
Ceremonia se ținea într-o sală mică cu ferestre largi și vedere spre râu, în ceea ce părea mai degrabă un centru de conferințe, decât un club privat.
Marnie a scuturat din cap că nu.
Era prezentă doar fizic, legănându-se ușor pe tocurile prea înalte, cu ochii înlăcrimați. Mintea îi era în altă parte: la momentele când era aplecată peste trupul neînsuflețit al soțului ei, la minutele interminabile în care se prefăcea că mai existau speranțe. Părea un copil înspăimântat, cu picioarele tremurând, cu buzele strânse și obrajii uzi.
Îmi amintesc înmormântarea soțului meu de parcă aș vedea-o printr-un obiectiv cu lentilă deformată. În mintea mea, imaginile sunt distorsionate, curbate ca suprafața unui balon. Îi văd pe oamenii veniți la înmormântare VP - 114
apropiindu-se și îndepărtându-se – cu capetele plecate, cu zâmbete stinse, cu ochii sticloși –, stând mult prea aproape de fața mea, cu respirația lor caldă, strângându-mă de mâini și de umeri. Mă întreb ce vedeau când se uitau la mine. Arătam atunci la fel de fragilă, de năucită și absentă?
După-amiaza a trecut, iar eu și Marnie ne-am așezat una lângă alta și ne uitam la foștii colegi de școală ai lui Charles care au deschis ușile terasei să
iasă la fumat, la prietenii lui din facultate care au comandat un rând de shoturi și la Louise care a plâns în hohote, cu capul îngropat în umărul unei rude mai îndepărtate. Încercasem să fiu sociabilă, să reiau conversația cu cei pe care îi cunoscusem mai devreme pe parcursul anului, să prezint condoleanțele mele și să împărtășesc amintiri, dar simțeam că toți preferau să discute cu altcineva, nu cu mine. Mă simțeam – întotdeauna am avut această impresie – genul de persoană căreia i se spune: „Mi-a făcut plăcere, dar trebuie să plec, mă așteaptă prietenul meu”, „Mă bucur că am stat de vorbă, dar acum mă duc să-mi iau ceva de băut de la bar” sau „Oh, tocmai am văzut-o pe Rebecca. Scuză-mă”. Așa că m-am simțit ușurată când Marnie m-a apucat de braț, s-a ridicat în picioare și m-a condus spre ieșire, rugându-mă
s-o duc acasă.
În taxi, n-am schimbat o vorbă. Soarele apunea mai devreme acum, că
toamna se apropia, și lumina portocalie ce se reflecta în oglinzile retrovizoare laterale dădea senzația de profunzime. Ai fi zis că era o scenă
de adio într-un film, mă liniștea, ca și cum lumea îmi mulțumea pentru intervenția mea.
Am ajuns la apartamentul meu, iar Marnie s-a dus să se schimbe de rochie în pijamaua mea preferată.
— N-am știut, a spus ea revenind în bucătărie și cocoțându-se pe un scaun lângă blat. N-am știut cât de rău este. N-am știut atunci, când tu te simțeai așa, cât de rău este.
— Ai făcut tot ce-ai putut, am spus eu, turnând apa fiartă în două căni. Și oricum…
— Ba n-am făcut. Ești drăguță că spui asta, dar știm amândouă că n-am făcut.
Am pus o ceașcă de ceai cu lapte pe blat, în fața ei.
— Bea asta, i-am spus. O să te ajute.
Marnie a dat din cap și a cuprins în palme cana caldă de ceramică.
Înainte să moară Jonathan, mă întrebam dacă o persoană care suferă o mare pierdere devine automat mai empatică. Acum, că am trecut prin propria tragedie, sunt foarte convinsă că – dacă este posibil – răspunsul este da, bineînțeles și, totodată, categoric nu. Sunt capabilă de mai multă
compasiune, dar sunt mai puțin empatică. Am înțeles la modul aproape VP - 115
intim povara durerii lui Marnie, dar am simțit foarte puțină compasiune față
de Louise, cu schimonoselile ei, cu isteria ei, cu tot teatrul ei.
Și cred că empatia mea a scăzut ușor și față de Marnie când ea a făcut comparație între pierderea mea și a ei. Știam că trecea printr-o suferință
devastatoare, agonizantă. Dar una e să pierzi un soț care este bun, blând și iubitor, și cu totul altceva este să pierzi pe cineva care niciodată n-a fost suficient de bun.
Capitolul 22
Aș vrea să-ți povestesc despre săptămânile de după moartea soțului meu.
Au fost fără îndoială cele mai grele din viața mea și cuvintele mi se par dureros de neputincioase pentru a le descrie. Nu există limbaj pentru a zugrăvi cutremurele care te străbat în urma unei pierderi atât de groaznice.
Moartea însăși e omniprezentă în fiecare amintire și în fiecare clipă în care ai vrea să fii cu el. Dar acesta nu este decât unul dintre pilonii suferinței. În ansamblul ei, înseamnă mai mult decât pierderea unei persoane; înseamnă
pierderea unei vieți.
În primele luni, plângeam nestăpânit, cu disperare, după momente pe care nu le trăiserăm și nu aveam să le trăim niciodată. Dacă pe un umăr purtam amintirile trecutului nostru – cum ne-am cunoscut, nunta noastră, luna noastră de miere –, pe celălalt umăr erau amintirile pe care nu apucaserăm să le construim, lucrurile pe care speraserăm să le facem împreună: copiii pe care urma să-i avem, casele în care ne-ar fi plăcut să
trăim, locurile unde visam să călătorim. Eram prinsă între un trecut încărcat de emoții și un viitor care părea golit de ele.
Mă zbăteam în această lipsă de echilibru, incapabilă să-mi găsesc locul în propria viață, luptându-mă în interiorul minții mele să găsesc puțină liniște.
Nu puteam să stau să mi-l amintesc și să-l jelesc. Nu reușeam să mă
concentrez pe nimic pentru că prea multe lucruri mi se păreau insurmontabile. Eram instabilă și imprevizibilă; și acum mi-e greu să
vorbesc despre acea perioadă cu precizie, fiindcă e ca și cum nici n-aș fi fost prezentă.
Însă acele câteva săptămâni sunt importante. Într-un fel, atunci a început totul.
*
În noaptea aceea, chiar după ce a murit el, m-am dus la apartamentul din Vauxhall. În fosta mea cameră am găsit lucruri care nu erau ale mele: haine VP - 116
împăturite pe scaunul din colț, niște blugi care clar aparțineau unui bărbat și trei cămăși pe umerașe. Așa că m-am băgat în patul lui Marnie.
