M-am băgat în pat s-o aștept și am auzit dopul când a fost scos, apoi gâlgâitul apei ce se scurgea. Am auzit ușa de la baie deschizându-se când ea a ieșit în hol să-și ia pijamaua de pe calorifer. Lumina era stinsă, dar am auzit-o când a intrat în cameră și pe urmă s-a băgat în pat lângă mine.
Soarele începea să răsară, ițindu-se peste linia orizontului și luminând pe la marginile jaluzelelor.
Nu puteam să dorm știind că ea era acolo. Era pe partea ei de pat, cu spatele la mine și fața la fereastră, respira calm și regulat, iar eu mă
întrebam dacă nu cumva era atât de obosită încât adormise imediat.
Stăteam întinsă pe spate, cu mâinile împreunate peste abdomen, și mă
simțeam foarte stăpână pe mine. Nu asta plănuisem – ține minte lucrul ăsta
–, dar nu-mi displăcea rezultatul.
— Jane? a spus Marnie și i s-a pus un nod în gât.
N-am răspuns.
— Tu n-ai auzit nimic? a șoptit ea de pe pernă. Absolut nimic?
Tot n-am răspuns.
— Jane? a repetat ea, puțin mai tare de data asta.
— Ce? am spus eu pe un ton leneș, ca și cum aș fi fost pe jumătate adormită.
— Tu l-ai auzit? L-ai auzit când a căzut? Sau ai auzit ceva după aceea?
Doar ai fost acolo, nu? Poate s-a…
— Nu s-a auzit nimic, am spus, ridicându-mă în coate și uitându-mă prin întuneric în direcția ei.
— Absolut nimic? a întrebat ea. Ai stat atâta timp. Și absolut nimic?
— Nu. N-am știut… N-am auzit nimic. Cred că el…
— Era mort, m-a întrerupt ea. Da, presupun că deja era mort.
A fost a patra minciună pe care i-am spus-o lui Marnie.
N-am avut de ales, nu? Cum puteam să răspund sincer la acele întrebări?
Nu puteam. Am știut asta atunci, o știu și acum. Și totuși, în mod curios, răspunsul meu negativ, inocența mea autoproclamată ne-au adus din nou împreună.
Adevărul i-ar fi făcut mult prea mult rău.
Pentru că atunci ea n-ar mai fi avut pe nimeni.
Capitolul 20
O viață nu se termină când mori. Ar fi prea simplu, nu? Să mori și toate amintirile în care ai existat să se evapore pur și simplu din mințile celor care VP - 109
le dețin, să dispară în eter. Să te ștergi – exact în clipa aceea – de peste tot și din toți.
Dacă ar fi așa, eu nu mi l-aș mai aminti pe Jonathan. Nu mi-aș mai aminti că l-am iubit și m-am căsătorit cu el. Nu mi-aș mai aminti de pistruii lui, de coapsele lui puternice sau de venele care se vedeau pe dosul mâinilor lui.
Sigur, m-aș întrista să pierd aceste amintiri. Dar n-aș fi conștientă că le-am pierdut, deci n-aș ști să-mi fie dor de ele. N-aș mai avea nicio suferință.
Nu mi l-aș mai aminti pe Charles. Nu mi-aș aminti că l-am urât sau că l-am omorât. Nu mi-aș aminti bărbia lui fermă, nasul lui îngust sau felul cum se ciupea de bărbie când se gândea. Nu mi l-aș mai aminti implorând ajutor.
Marnie nu l-ar mai fi cunoscut niciodată. Nu s-ar fi mutat în acel apartament, nu l-ar fi iubit pe el niciodată, nu s-ar fi căsătorit cu el. El ar fi dispărut cu totul.
Dar nu așa funcționează lumea. Nu poți să ștergi totul cu buretele, s-o iei de la zero, să tai frumos. Ai parte doar de consecințele complicate ale fiecărei decizii pe care o iei. Pentru că – și asta este una dintre cele mai mari frustrări ale mele – viața curge într-o singură direcție. Fiecare decizie pe care o iei va fi scrisă în piatră, pentru totdeauna, fără s-o poți schimba vreodată. Sunt absolut irevocabile. Chiar dacă ai găsi o cale să revii asupra unei decizii, să-i destrami ițele, decizia aceea va fi fost mereu luată.
Ți-ai ales prima slujbă. Nu vei mai avea niciodată o altă primă slujbă. Ți-ai ales un apartament într-un anumit cartier al orașului, vei fi trăit întotdeauna în acel cartier al orașului, indiferent ce se întâmplă după aceea, indiferent ce altceva vei alege. Nu se termină niciodată. Deciziile sunt întotdeauna obligatorii. Alegi un partener. Poate te căsătorești cu el. Poate devine tatăl copiilor tăi. El întotdeauna va fi tatăl copiilor tăi, indiferent de deciziile pe care le iei din acel moment încolo; orice ai face după aceea, alegerea va rămâne mereu.
Mi se pare copleșitor. Ireversibilul propriilor mele decizii mă sufocă.
Mi-ar plăcea dacă viața ar fi ca o pânză de păianjen, cu un labirint de opțiuni care pleacă dintr-un singur punct central. Am avea o multitudine de alegeri și niciuna n-ar fi ireversibilă pentru că întotdeauna s-ar găsi o altă
cale de a reveni la început. Dar, așa, nu avem decât un singur fir drept, fără
alte opțiuni, un elan implacabil și o singură direcție.
Jonathan s-a dus. Charles la fel. Și totuși ei nu ne-au părăsit cu adevărat.
De câte ori fac rebus, mă gândesc la Charles. Mă întreb ce-ar zice el, dacă
ar ști să-mi dea soluția finală, dacă ar ști răspunsul care mie îmi scapă. De câte ori văd un bărbat cu unghiile de la picioare puțin prea lungi, mă
