bărbat mai în vârstă, chel și cu burtă, iar ea era mult mai tânără și mai înaltă, cu părul scurt și pomeți ascuțiți. Mi-o amintesc aplecată peste tejghea, cu o bluză foarte decoltată, râzând mult prea tare. Zâmbetul larg îi dezvăluia dinții albi și drepți și îmi aduc aminte că mă întrebam ce anume dorea să
obțină de la el.
În afară de asta, n-am observat să-și bage nasul în viața mea, dar asta nu înseamnă că n-a făcut-o. Erau atâtea lucruri pe internet pe care le-ar fi putut găsi dacă ar fi căutat unde trebuie – ceea ce probabil a și făcut. Erau articole scrise de mine pentru revista universității și câteva articole în presă despre Jonathan: despre moartea lui, despre participarea lui la maraton și înregistrarea video de după aceea, care era încă disponibilă. Și mai erau vreo două articole pe site-ul companiei unde lucram, care erau semnate cu numele meu și vorbeau despre îmbunătățirile aduse serviciului de relații cu clienții.
Probabil că găsise ceva prin toate astea care s-o inspire. Poate că ea chiar credea că rezolvase un mister. Dar articolul de pe site-ul ei mai susținea încă
o minciună. Afirma că eu îl omorâsem pe Jonathan, împingându-l în fața mașinii care l-a călcat. Pe urmă îi vândusem apartamentul, scoțând un profit substanțial, și îi încasasem banii din asigurarea de viață. Făcusem o avere –
erau cuvintele ei, nu ale mele – omorându-mi soțul.
Dar asta nu era tot. Articolul continua, susținând niște rahaturi fără
niciun fel de probe și niciun fel de surse. Pretindea că eu și Marnie – două
scorpii care ne iubeam în secret – constataserăm că strategia noastră fusese atât de eficace, încât am aplicat-o fără ezitare și a doua oară.
CĂSĂTORIE. CRIMĂ. BANI.
Asta apărea în partea de jos a paginii. Scria că noi trăiam acum foarte fericite, lăfăindu-ne în bani, profitând de averea smulsă din mâinile răposaților noștri soți.
Capitolul 24
Poate că n-am fi auzit niciodată de Valerie și nu i-am fi citit niciodată
articolul dacă acesta n-ar fi fost preluat de un tabloid național. Site-ul ei avea doar câteva mii de urmăritori – majoritatea tineri londonezi –, probabil că
am fi dat de el până la urmă sau poate că ne-ar fi avertizat unul dintre fanii VP - 123
lui Marnie. Dar viețile noastre ar fi putut la fel de bine să-și urmeze cursul nestingherite.
Din nefericire, a ajuns pe prima pagină a unui ziar distribuit în toată țara, într-un articol care trata fascinația crescândă a nației noastre pentru crimele adevărate. Se pare că existau mii de bloguri, sute de podcasturi. Povestea noastră exemplifica această fascinație.
Articolul spunea că postarea de pe blog devenise virală. Fusese distribuită pe Facebook și Twitter de peste o sută de mii de ori, ceea ce, deși nu era un lucru nemaipomenit, era cu siguranță remarcabil. Poate că aveau dreptate; poate că oamenii erau foarte interesați de povestea a doua tinere care își omorâseră soții. Nu-i pot învinui; și eu aș fi fost la fel. Dar cinica din mine se întreabă dacă nu cumva articolul acela nu era doar un truc, un mod inteligent de a publica povești defăimătoare și de a exploata tot tam-tamul stârnit, fără să existe un risc real din punct de vedere legal. Citau de pe site-ul lui Valerie de mai multe ori, dar se refereau la o „presupusă” crimă, fără a ne acuza direct de nimic.
Articolul era publicat pe paginile din interior, dar pe prima pagină apărea un titlu incendiar, iar eu și Marnie am fost imediat asaltate de mesaje de la prietenii și familiile noastre. Erau oripilați nu de presupusa noastră faptă, ci mai degrabă în numele nostru. Nu credeau nicio iotă, spuneau ei. Ai mai auzit vreodată așa o porcărie? Unde s-a ajuns! Mai verifică cineva faptele în ziua de azi? S-au grăbit să ne liniștească spunându-ne că nicio persoană
normală la cap nu va acorda atenție unor astfel de aiureli.
În acel moment, noi încă nu citiserăm articolul – nu știam de existența site-ului –, așa că eu am dat o fugă până la chioșcul din colț, îmbrăcată în pijamaua de flanel, cu model țipător, ascunsă sub impermeabilul negru și lung. Am adus ziarul în apartament și l-am deschis pe blatul unde luam micul dejun. Marnie și cu mine l-am citit împreună, plimbându-ne privirea de la stânga la dreapta, pe măsură ce parcurgeam fiecare rând în tandem și ne strâmbam în același moment, încruntându-ne în același fel, la aceleași minciuni nerușinate.
Era o frază a lui Valerie la final: „Înțeleg perfect fascinația față de aceste povești, dar cred că este greșit să ne concentrăm atenția doar pe baia de sânge și să presupunem că moartea în sine este cauza acestei fascinații.
Pentru mine – și pentru mulți dintre cititorii mei fideli – este mai degrabă
vorba de adevăr decât de melodramă sau scandal”. Urma un link spre site-ul ei.
Mi-am scos laptopul de sub canapea și l-am deschis pe blat. Pagina de net se încărca greu – presupun că nu eram singurele care căutau textul original
–, dar până la urmă titlul cu litere roșii a apărut pe ecran.
VP - 124
Adevărul este că ceea ce se spunea în articolul lui Valerie nu prea avea sens. Faptele nu se pupau deloc cu versiunea propusă de ea asupra celor întâmplate. Nu eu l-am omorât pe Jonathan. A fost omorât de un taximetrist, un bărbat de peste cincizeci de ani care își ispășea pedeapsa în închisoare, după ce fusese condamnat pentru ucidere din culpă și conducere în stare de ebrietate. Și, după rambursarea ipotecii, vânzarea apartamentului său nu-mi adusese un profit foarte mare, în special din cauza recesiunii și a crizei imobiliare. Iar eu nu cheltuisem niciun sfanț din asigurarea lui de viață.
Valerie sugera că noi am fi fost atât de „inspirate de acest succes copleșitor” – din nou, cuvintele ei –, încât n-am așteptat după aceea decât o perioadă de patru ani pentru a ne pune planul în aplicare încă o dată.
„Cum au făcut-o a doua oară?”, scria ea. „Mărturisesc că am fost tentată să
închei povestea aici deocamdată. Mă gândeam să vă las să așteptați până
săptămâna viitoare pentru a vă spune continuarea. Dar pur și simplu n-am reușit, cu o poveste atât de fascinantă. Totuși voi lăsa un spațiu mai jos pentru a reflecta câteva clipe asupra următorului lucru: ce au făcut ele a doua oară?”
Am plimbat cursorul mai jos.
„Medicamente”, scria ea. „Asta credeați? Dacă v-ați gândit la ceva mai oribil, atunci cred că le subestimați pe cele două femei. Jane Black nu a fost direct responsabilă pentru moartea soțului ei: nu ea conducea mașina care l-a omorât. Ea doar a manipulat situația pentru a obține rezultatul dorit.
Același lucru este valabil și pentru Marnie Gregory-Smith. Nu ea și-a împins soțul pe scări – știm că ea era la bibliotecă atunci când el a murit –, dar se poate să-i fi strecurat pe furiș câteva pastile în plus în cafea în dimineața aceea”.
Era absurd.
Dar nu mai conta adevărul. Pentru că, așa cum am mai spus, până și cea mai bizară ficțiune poate părea în întregime adevărată. Iar minciunile credibile nu sunt greu de ticluit. Era o poveste senzațională. Și asta conta cel mai mult.
Trebuie să recunosc că nu am reacționat atât de calm la momentul respectiv. N-am fost pragmatică deloc. M-am enervat foarte tare. Mă durea stomacul, aveam o aciditate ca atunci când știi că ai mâncat ceva stricat și simțeam o agitație ciudată din cauza adrenalinei care îmi trimitea spasme în membre. Eram furioasă, așa cum fusesem când l-am urât pe Charles la început. Am crezut că și Marnie simțea la fel, dar, când m-am uitat la ea, plângea.
— Cum a putut? șoptea, așa de încet, încât vocea ei semăna aproape ca un șuierat. Cum a putut să scrie ceva atât de…? Nu-i adevărat. Cum poate să
VP - 125
