plătească și chiria pentru apartament, și partea ei din ipoteca pe noua locuință și, oricum, era normal să vrea să se mute acolo: erau atâtea treburi de rezolvat și nu se făcea nimic. Poate mă interesa pe mine să preiau contractul de închiriere de aici? Sau poate nu – nici asta nu era o problemă –, mă va ajuta ea să găsesc în altă parte dacă doream.
VP - 119
Nu mă îndoisem că, la un moment dat, Marnie se va îndrăgosti și va vrea să plece din apartament. Și totuși m-a șocat. Nu crezusem că se va întâmpla atât de curând. Și în niciun caz așa.
Am plecat din apartament în după-amiaza aceea și m-am dus să stau la Emma. Dar lumea ei ciudată era prea ciudată pentru mine: frigiderul gol, regulile bizare. Așa că mi-am închiriat un apartament; era prima oară când locuiam singură. Clădirea fusese construită cu zece ani în urmă și fiecare apartament forma un pătrat perfect: un dormitor, o baie și o cameră de zi.
Locatarului dinainte i se permisese să zugrăvească pereții: albastru-închis în dormitor, portocaliu în baie și un perete galben în spatele canapelei.
Apartamentul era bine situat, accesibil ca preț și convenabil din toate punctele de vedere. Dar nu-mi plăcea deloc să stau acolo. Eu voiam să stau cu Marnie. Așa că îl înjuram încontinuu pe Charles. Îl învinuiam pentru toate
– pentru singurătatea mea, pentru tristețea mea, pentru suferința mea –, pe de o parte pentru că puteam și pe de altă parte pentru că, sincer, credeam, cum cred și acum, că el era adevăratul vinovat pentru această mare nedreptate.
Dacă aș fi știut atunci ceea ce știu acum – că foarte curând viața mea se va derula din nou fără el – oare l-aș mai fi urât atât de mult? M-ar fi consolat să
știu că balanța se va echilibra în cele din urmă?
Poate aș fi găsit motive pentru care să-i mulțumesc. Trebuie să recunosc faptul că el m-a forțat să fiu iar pe picioarele mele. Nu mai munceam de aproape două luni și egoismul lui m-a împins să găsesc puterea pe care credeam c-o pierdusem. De ani de zile nu mai dormisem singură noaptea –
de fapt, aproape toată viața mea –, dar el îmi luase prietena și mă forțase să
mă mut. Nu mai aveam pe nimeni care să mă apere, să mă susțină, să mă
sfătuiască. Nu mai era nimeni care să aibă grijă de mine, să mă iubească total și necondiționat, nimeni pentru care eu să fiu centrul. Nu-l mai aveam pe Jonathan. Și, în curând, o pierdeam și pe Marnie.
Capitolul 23
Mai târziu aveam să aflu că pe misterioasa femeie de la înmormântare o chema Valerie Sands. Era jurnalistă, avea treizeci și doi de ani și era divorțată. De zece ani lucra la un ziar local, ocupându-se simultan de propria pagină web, adesea plină de calomnii, și era hotărâtă să găsească un subiect real, ceva captivant, ceva solid, ceva care putea să o facă faimoasă.
VP - 120
DOUĂ LESBIENE ÎNDRĂGOSTITE ÎȘI OMOARĂ SOȚII Acesta a fost titlul pe care l-a ales. A folosit majuscule și un font roșu-închis, parcă scrisese cu litere de sânge pe fundalul alb al site-ului ei. Noi n-am știut nimic – nici că articolul avea să fie publicat Online, nici că ea făcea investigații în legătură cu noi – până s-a întâmplat. Am descoperit postarea la vreo două săptămâni după înmormântare, când Marnie începea în sfârșit să dea semne că, într-o zi, cândva, va putea din nou să răspundă „bine” dacă
o întrebai cum îi merge. Lucrurile începuseră să se liniștească, apăsarea suferinței să se atenueze, dar și să se subțieze, ca siropul diluat, și o dată sau de două ori reușiserăm să râdem. Eu oscilam între calmul absolut, pentru că
era imposibil să identifice cineva implicarea mea, și spaima subită, palpabilă, pentru că, dacă era totuși posibil? Și totuși, pe măsură ce săptămânile se scurgeau, deveneam mai calmă în general și episoadele de panică apăreau sporadic.
Nu mi se puseseră multe întrebări – câteva la început, dar nimic semnificativ – și toată lumea acceptase cea mai evidentă versiune a evenimentelor ca fiind adevărul. Charles avusese o migrenă; amețit și confuz, căzuse pe scări, își rupsese gâtul și murise aproape pe loc. Și Charles chiar avusese o migrenă în dimineața aceea; Marnie o confirmase în prezența paramedicilor. Iar migrenele lui Charles erau adesea însoțite de o stare de slăbiciune, vedere încețoșată și câteodată amețeli.
Întrebările pe care le punea toată lumea – prietenii și rudele ei, cunoștințele, cei care nu ne cunoșteau deloc, dar erau pur și simplu șocați –
arătau mai degrabă că nu le venea să creadă decât că puneau la îndoială cele întâmplate. Cum a fost posibil ca un bărbat atât de tânăr să cadă și să moară
într-un mod atât de violent? Ce a simțit când a căzut? Ce șanse a avut? N-ar fi putut să cadă într-un milion de alte feluri și să fi supraviețuit?
Știam că întrebările erau inevitabile și, din fericire, primele răspunsuri care au venit de la autopsie susțineau toate teoriile. Din raportul post-mortem rezulta că Charles mâncase foarte puțin în ziua aceea; băuse puțină
cafea și înghițise câteva pastile pentru cumplitele lui migrene recurente – în doze ușor mai mari decât cele prescrise. Suferise, evident, răni serioase –
glezna ruptă, umărul dislocat –, dar fractura cervicală s-a dovedit fatală.
Avea și niște contuzii și s-a constatat că avea pometele fracturat, ca urmare a unei lovituri în cădere, presupuneau ei. Dar nu au găsit nimic care să le ridice suspiciuni, așa că l-au cusut și l-au transportat la pompe funebre. Au concluzionat că a fost doar un accident nefericit și într-adevăr foarte trist.
Aceasta fiind situația, nu mi-a mai fost atât de frică. Nu mă mai gândeam nici la poliție, nici la închisoare, nici la adevăr. Pentru că niciuna dintre VP - 121
autorități – nici paramedicii, nici medicul legist – nu dăduse dovadă de vreun pic de imaginație. Nu-i așa că-i ciudat? Bine, nu că m-aș plânge. Dar abia mai târziu, după înmormântare, după apariția acelui articol, a început din nou să mă macine frica. Pentru că brusc apăruse cineva care părea hotărât să pună la îndoială faptele, care adresa întrebări, care întrezărea o realitate mai sinistră în povestea morții lui.
Valerie era în căutarea unei povești care să schimbe traiectoria carierei sale. Cred că la început i-a plăcut să scrie pentru ziarul local, dar lucrase prea mult timp acolo, zece ani, și întotdeauna i se repartizau evenimente mărunte din cadrul comunității – expoziții canine, vânzări de produse de patiserie în scopuri caritabile și ocazional depistarea celebrităților pe listele de rezervări ale restaurantelor de lux. Presupun că țintea la ceva mai mult decât atât. Probabil că a fost încântată când povestea i-a căzut din senin în poală, fără ca ea să se ridice de pe canapea.
Valerie locuia de trei ani cu o colegă de-ale ei, Sophie. Își părăsise soțul într-o gară după mai mulți ani nu neapărat de nefericire, ci de deșertăciune, pur și simplu. Găsise o cameră de închiriat și cele două femei deveniseră
repede prietene. Sophie se pregătea să devină paramedic, iar Valerie adora să fie desfătată cu povești despre viață, moarte și sânge, despre momentele extreme din viața unui om.
Sophie i-a povestit probabil că a petrecut toată ziua cu doi colegi, unul mai în vârstă și supraponderal, celălalt mai tânăr. Fuseseră chemați la un accident într-un bloc de fițe – îmi imaginez că așa l-a descris; eu așa aș fi zis
–, unde un bărbat tânăr căzuse pe scări, iar soția lui și prietena ei cea mai bună îi găsiseră trupul contorsionat întins în hol când ajunseseră acasă. Și cele două femei aveau ceva ciudat, o fi comentat ea.
Valerie a fost intrigată.
Fiindu-i stârnită curiozitatea, a încercat să-și transforme suspiciunile într-un articol. Fiindcă ea știa că, pentru a da un impuls carierei sale, trebuia să găsească niște răspunsuri, să întrebe ce trebuie pe cine trebuie și să
dezgroape toate dedesubturile murdare și adevărurile sordide.
Și totuși, la început n-a găsit nimic. A participat la înmormântare și n-a observat nimic neobișnuit. A abordat-o pe secretara lui Charles, și Debbie a confirmat fără să-și dea seama că el într-adevăr suferea de migrene. S-a tot învârtit prin fața clădirii lui Marnie – Jeremy a văzut-o pe camerele de supraveghere –, dar Marnie nu mai stătea acolo, așa că n-a aflat mare lucru.
Cel mai evident adevăr rămânea cel mai probabil adevăr.
Presupun că, după ce și-a terminat cercetările în legătură cu Marnie, a început să se intereseze de mine. Am văzut-o odată în clădirea unde lucrez, în holul de la intrare, stând de vorbă cu agentul de la recepție. Acesta era un VP - 122