Când am întins mâna să iau cheia, am simțit zgârietura de pe capătul ei rotund și plat și mi-am dat seama că era exact aceeași pe care o avusesem atunci.
— Ne vedem acolo.
VP - 181
Am luat ventilatoarele și le-am cărat până la apartamentul ei; erau grele și incomode. Am intrat în casă. Apartamentul mi se părea diferit acum: locuit, ocupat, plin de viață. Am deschis cele trei cutii în holul de la intrare, am asamblat ventilatoarele și le-am băgat pe rând în priza de lângă calorifer, să văd dacă funcționează. Stând aplecată, privirea mi-a fost atrasă iar de covorul alb cu negru. I-am ridicat un colț și m-am uitat sub el. Nimic. L-am tras puțin mai în spate, dar nu era nicio pată lângă treapta de jos.
Am lăsat ventilatoarele la baza scării, după care m-am așezat pe canapea și le-am așteptat pe Marnie și Audrey să se întoarcă, fără să ating nimic, pentru că nu voiam să tulbur atmosfera. S-au întors puțin după ora unu.
Marnie a spus că era obosită, că are nevoie să se odihnească, așa că mi-a mulțumit pentru ventilatoare și a spus că trebuie să mai încercăm să ieșim la un mic dejun cât de curând, sau poate la un prânz, că o să ținem legătura.
De-atunci n-am mai reușit să ne vedem.
Trebuia să mă duc la ea la cină săptămâna trecută, dar pe urmă m-a sunat la serviciu după-amiază să-mi spună că nu prea avea chef de gătit, că era epuizată, și dacă putem amâna pentru altă dată. I-am zis să nu-și facă griji, să
vină pe la mine că am să gătesc eu, sau că pot să gătesc la ea, sau ce-ar fi să
comandăm ceva acasă? Dar ea a insistat s-o lăsăm pe altă dată.
Trecuse mai bine de-o lună.
În tot acest timp – acest spațiu –, mi-am concentrat atenția pe Valerie.
Aș vrea să pot spune că această ocupație a fost agreabilă, dar aș minți. Iar eu am promis să spun adevărul. Așa că iată-l. Mă pomeneam gândindu-mă la lucruri care ar fi putut să o – cum să-i spun? – împiedice definitiv să se amestece în viețile noastre. Știam unde locuia. Știam unde lucra. Deși nu-i cunoșteam secretele așa cum le cunoștea ea pe ale mele, în sinea mea eram sigură că puteam crea o situație care să-i fie fatală.
Dar nu era atât de simplu. Nu găseam o modalitate care să nu-mi provoace greață. Îmi surâdea ideea de-a o împinge în fața mașinii. Ar fi fost o simetrie plăcută. Îmi imaginam cum să-i șterpelesc medicamentele –
văzusem că postase ceva despre niște pastile pentru rinită alergică – și să le înlocuiesc cu ceva mortal. Dar mă cutremuram de fiecare dată când gândurile mele deveneau peste măsură de pragmatice și mai puțin fanteziste. Ceea ce m-a ajutat în multe feluri să dovedesc că se înșela: totuși, nu eram o criminală.
Îmi trebuia deci un alt plan.
*
În după-amiaza aceea, am început din nou să mă uit la ce mai postase în ultimul timp – fotografii, articole din ziare, mesaje pe Twitter – și am găsit o nouă imagine postată chiar dimineață. Arăta un șir de pantofi de step, cu VP - 182
textul: Repetiția finală – gata! Am intrat pe site-ul companiei de dans și am aflat că spectacolul lor avea loc peste câteva ore într-o sală parohială din centrul orașului. Nu vindeau bilete în avans – primul venit, primul servit –, dar acceptau la sosire donații pentru un centru de psihiatrie.
M-am decis să mă duc. Voiam s-o văd.
Am ajuns prompt la ora șapte. Femeia care ținea cutia pentru donații la intrare m-a întrebat dacă am mai văzut un spectacol de-ale lor și, când i-am spus că nu, a fost curioasă să știe dacă se întâmpla să cunosc vreun membru al trupei.
Am răspuns fără să mă gândesc:
— Valerie.
— Sands? Valerie Sands?
Am dat din cap.
— Este o achiziție grozavă pentru echipă, a spus femeia. Ne bucurăm foarte mult s-o avem alături de noi. N-a mai dansat de când era adolescentă, dar a recuperat foarte repede. Sunt sigură că în seara asta va străluci. Vei fi foarte mândră de ea.
Am zâmbit, am dat iar din cap și am acceptat recunoscătoare un program roz-aprins. Valerie se număra printre cei șase dansatori care apăreau în numărul din deschidere.
Am intrat în clădirea bisericii și am rămas uimită de dimensiunea ei: tavanul, incredibil de înalt și bogat ornamentat; șirurile dese de bănci din lemn masiv; scena ascunsă după niște perdele verzi și grele. Băncile erau pline – copii ținuți pe genunchi de părinți și adolescenți înghesuiți unii lângă
alții –, așa că m-am dus să stau mai în față, lângă alte persoane care întârziaseră. În spatele meu a început să se formeze o mulțime: rude, prieteni, oameni apropiați.
Apoi luminile s-au stins, cortina s-a ridicat și am văzut-o intrând pe scenă
alături de alte două femei, urmate de trei bărbați, toți cu pantaloni negri, largi, și bluze negre, mulate pe corp. Arătau banali, chiar plictisitori, până
când a început muzica. Boxa de lângă mine a început să vibreze, iar ei au devenit instantaneu magnifici. Se mișcau atât de repede – trupurile lor pline de energie punctau muzica –, iar zgomotul produs de picioarele lor era agresiv și îndrăzneț. Energia transmisă m-a făcut să mă simt mai vie și am fost complet absorbită, când deodată ea s-a uitat spre partea din față a scenei. Căuta pe cineva. Dar m-a găsit pe mine.
S-a încurcat, numai puțin, după care s-a redresat. A reluat repede, dar mi-a părut bine că am scos-o din ritm. Mi-a plăcut că măcar o dată am surprins-o și eu pe ea.
VP - 183
M-am strecurat afară la sfârșitul piesei și mi-a părut bine că a văzut și ea cum e să-ți strice cineva echilibrul.
Capitolul 35
Era sâmbătă dimineața și eu eram în drum spre mama. Mă tentase să
rămân în pat, dar ea știa că trebuie să mă aștepte – sau, cel puțin, știuse.
Putea la fel de bine să fi uitat.
Vremea era caldă, prea apăsătoare și prea umedă ca să lenevesc în pat sau să rămân acasă. În ultimele trei săptămâni avuseserăm temperaturi de peste 27 de grade și nu plouase aproape toată luna. Iarba din oraș se uscase și se îngălbenise ca paiele. Chiar și dimineața devreme se simțea zăpușeală.
