A doua zi ar fi fost ziua de naștere a lui Jonathan.
Uitasem.
Într-o altă viață, m-aș fi pregătit cu săptămâni înainte, dacă nu chiar cu luni – cu cadouri, tort, o felicitare și baloane. Aș fi rezervat o masă la un restaurant bun sau aș fi organizat o petrecere surpriză. Aș fi căutat o hârtie de ambalat cadouri care se potrivea cu personalitatea lui – decorată cu biciclete, bâte de cricket sau animale – sau aș fi cumpărat croasanți de la patiserie.
Chiar și cu câțiva ani în urmă, aș fi așteptat această zi gata să fiu copleșită
de o suferință insurmontabilă. Aș fi fost neliniștită, m-aș fi panicat văzând cum trec zilele, gândindu-mă la toate lucrurile pe care le-aș face dacă el ar trăi și la tot ce nu făceam pentru că el era mort.
— Da, am spus, vrând ca ea să creadă că îmi amintisem, că știam deja, pentru că ce soție ar uita de ziua de naștere a soțului ei? Probabil că am să-i VP - 192
fac o vizită. La cimitir. La prima oră. Înainte să trec s-o văd pe Emma. Am să
cumpăr niște flori, cred. Poate un balon. Nu, nu un balon.
Ea a dat din cap și a întrebat:
— Tata?
Uita destul de des că el nu mai făcea parte din viața ei. Credea că venea s-o vadă și, uneori, îmi vorbea despre vizitele lui. Zicea că îi adusese flori, deși singurele flori din cameră erau cele aduse de mine, și că în sfârșit montase etajerele acasă, deși ea îi ceruse asta ani în șir, iar el n-o făcuse niciodată.
Zicea că o duce bine. Asta o știam și eu, dar el o ducea bine într-un alt oraș, cu o femeie care nu era mama.
Odată, când mă certam cu Emma în legătură cu împărțirea responsabilității față de mama, sora mea mi-a zis că o vizitam atât de regulat nu pentru că era mama și nu dintr-un simț al datoriei, ci fiindcă o invidiam pe mama pentru capacitatea ei de a uita. Mama nu știa că persoana pe care o iubea cel mai tare nu mai era de mult cu noi.
Aveam tendința să evit această discuție cu mama dacă se putea: fie îi ignoram întrebările, fie răspundeam ceva evaziv, ceva care sugera că poate el va veni în vizită destul de curând, fără să promit că-i transmit un mesaj sau că trec pe la el să-l văd.
Poate că ea nu încercase niciodată să-și amintească faptul că tatăl meu era absent. Poate că ei îi părea bine că uită.
— Marnie? a întrebat mama, zâmbind.
— Face foarte bine. Audrey se simte minunat. A mers la un control acum câteva săptămâni. Ia în greutate. Deși n-am prea văzut-o în ultimele săptămâni. Se pare că sunt foarte ocupate.
— Maternitatea, a spus mama, apoi a căscat de parcă și asta făcea parte din conversație.
— Știu. Dar și prieteniile sunt importante. M-am gândit să-i fac o surpriză.
Mama m-a aprobat, dând din cap cu entuziasm.
În acel moment, s-a auzit un zgomot din camera de alături, apoi un geamăt frustrat. Vecina mamei scăpase ceva pe jos. Am auzit lipăitul rapid al unor pantofi pe gresie și două infirmiere au trecut grăbite pe lângă ușa noastră ca să o ajute.
— M-am gândit să-i pregătesc ceva de mâncare, am continuat eu. Îți amintești că obișnuiam să luăm cina împreună o dată pe săptămână? Mă
gândesc să revenim la obiceiul ăsta. Ar fi frumos să păstrăm legătura. Ce părere ai?
În alte locuri, cu alți oameni, tăcerile erau umplute de alte voci, mai puternice. Dar aici nu se auzea decât a mea.
VP - 193
— Mă gândesc să plec mai devreme de la serviciu vinerea viitoare. N-ar fi nicio problemă. Toți o tulesc după prânz, mai ales cu vremea asta frumoasă, toți vor să plece pe undeva în weekend. Avem mai puțini oameni care să
răspundă la telefoane, dar – ce contează? – telefoanele sună mai puțin pentru că toată lumea pleacă în vacanță. În fine, știu că Marnie se întâlnește cu alte mame vinerea la ora trei – pentru asta, își face timp săptămânal –, așa că știu că nu va fi acasă. Mă gândesc să intru și să gătesc ceva incredibil, ceva care s-o impresioneze chiar și pe ea.
Mama s-a încruntat.
— Am o cheie, am explicat eu. Să nu mă înțelegi greșit. N-o să intru prin efracție.
Am început să râd, dar râsul meu nu suna firesc.
— Ea mi-a dat-o, am adăugat. Ce-i cu tine?
— Nu, a spus ea și capul a început să-i tremure și mai tare. Nu.
— De ce faci așa? E o idee bună. O să-i placă surpriza.
— Cheie, a insistat ea.
— Da, o cheie.
Mama a încetat să mai scuture din cap și m-a privit fix.
Deși eu eram adultul responsabil în familie, ea deținea totuși rolul tradițional de mamă omniscientă, cu priviri tăioase pe care numai o mamă le poate avea, cu înclinări ale capului care cer răspunsuri. Îi luase câteva săptămâni să accepte că tata plecase definitiv – noi eram sigure că el blufează – și, când în sfârșit a acceptat, s-a prăbușit. Tata ne trimisese o vedere de pe o plajă thailandeză, în care ne spunea că își schimbase numărul de telefon și că n-o să ni-l dea și nouă, dar considera că trebuie să știm că nu ne răspundea la apeluri și mesaje pentru simplul motiv că nu le mai primea.
Mama a plâns, a băut prea mult și s-a închis în camera ei, iar eu treceam pe-acolo regulat ca să-i las sticle de apă pe noptieră și să bag în frigider mâncarea preparată la microunde. În perioada aceea, nu și-a îndeplinit rolul de mamă.
— E în regulă, am spus. Nu te enerva așa.
Mama a plesnit cu palma peste brațul de lemn al fotoliului, atât de tare, încât a tresărit, apoi s-a lovit cu palma în piept, încercând să scape de durere.
