Abia mai târziu, în drum spre casă, am început să mă întreb dacă nu cumva ea de fapt nu mă certa, nu voia să mă pedepsească, ci doar își exprima teama, nu furia. Voia să mă protejeze? Mă avertiza, spunându-mi să
fiu mai atentă, să am grijă ce fac, să nu fiu prinsă?
Pentru că asta ar face o mamă, nu?
Se temea pentru mine. Privise în sufletul meu și văzuse că ceva se frânsese, observase fracturile și înțelesese că poate nu eram cea mai bună
variantă a mea. Cu toate astea, ea tot voia să mă protejeze.
Capitolul 38
Când am ajuns acasă, am sunat-o pe Emma, dar nu mi-a răspuns, așa că
m-am uitat la trei filme, am comandat ceva de mâncare, apoi m-am dus la culcare. Am sunat-o din nou a doua zi dimineață, dar tot n-a răspuns și eu nu m-am îngrijorat, mi-am zis că dormea – era foarte slăbită și adesea epuizată, de multe ori se izola când se simțea copleșită de ceilalți.
Luni am sunat-o iar, după serviciu, și, cum n-a răspuns, am decis să trec pe la ea cu niște fructe – câteodată accepta să mănânce câteva feliuțe de măr, chiar și în cele mai proaste săptămâni ale ei – și să-i amintesc faptul că o iubesc și vreau s-o ajut.
În acele trei zile nu m-am gândit nicio clipă că putea avea probleme, că
era în pericol, că s-a întâmplat ceva rău.
Am ajuns la ea și am bătut la ușă. Niciun răspuns.
Poliția m-a întrebat mai târziu dacă în acel moment n-am simțit mirosul.
Deși nu voi putea uita niciodată duhoarea oribilă, atunci n-am remarcat-o.
A început să-mi fie teamă. În clipa aceea, mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva rău.
VP - 196
M-am întors la parter și l-am găsit pe agentul de pază. Fusese angajat să
patruleze prin zonă după ce un tânăr fusese înjunghiat în parcarea din apropiere. Stătea pe un mic zid de cărămidă și l-am întrerupt de la filmul pe care îl urmărea indiscret pe telefon ca să-i cer ajutorul. A oftat zgomotos și a spus că nu putea face nimic, trebuia să chem poliția.
I-am sunat imediat și le-am explicat pe un ton ridicat că sora mea era vulnerabilă, fusese spitalizată cu câteva luni în urmă, era practic imobilizată
acasă, și că nu puteam să intru la ea. Mă plimbam de colo colo prin fața agentului de pază, continuând să-l întrerup în timp ce așteptam să vină
poliția.
Mă simțeam puțin ridicol pentru că, deși eram absolut sigură că se întâmplase ceva îngrozitor, nu reușeam să scap de spaima – și speranța totodată – că mă agitam în zadar.
A venit poliția și cred că și-au dat seama și ei că Emma era moartă.
La insistențele lor, agentul de pază l-a contactat pe omul de la administrație, care a urcat împreună cu noi la apartament.
— Vreți să așteptați aici? m-a întrebat polițista. Putem să intrăm mai întâi noi.
Am scuturat din cap.
— Nu-i nicio problemă. Vreau să fiu și eu, am răspuns.
Știam că mica mea rază de speranță n-avea niciun rost, că Emma era moartă, și nu voiam să fiu lașă de data asta, să-mi feresc privirea pentru că
îmi era frică.
Au deschis ușa și am pășit înăuntru, apoi am simțit mirosul. Când am intrat în apartament, ea zăcea pe canapea, mai umflată ca niciodată, cu pielea marmorată și cenușie, cu ochii larg deschiși, cu muștele roind în jurul ei. Una i s-a așezat chiar deasupra pleoapei.
Stăteam și mă uitam la ea. Polițista a trecut grăbită pe lângă mine ca să-i verifice pulsul, dar știam cu toții că n-avea niciun puls. În spatele meu, omul de la administrație a fost cât pe ce să vomite și l-am auzit fugind pe balcon.
Știam de ani de zile că Emma avea să moară.
Sună sinistru ceea ce spun, poate chiar așa e, dar ea era în fază terminală.
A avut o boală de care nu putea să scape. Nu exista decât un singur sfârșit.
Polițista s-a ridicat în picioare și a scuturat din cap, apoi a venit spre mine, m-a cuprins cu brațul de talie, apoi m-a întors cu spatele și m-a condus afară pe scări.
Nu-mi era frică. Știam la ce să mă aștept. Cunoscusem genul acesta de durere și eram pregătită.
— Vreți să sun pe cineva pentru dumneavoastră? m-a întrebat ea.
De data asta, chiar nu avea pe cine.
VP - 197
*
