M-am îndepărtat de el, prefăcându-mă că citesc programul de circulație al autobuzelor afișat pe stâlpul de ciment.
— Așadar, a repetat el. Ce facem?
M-am uitat ostentativ la ceas – îl primisem cadou de la Marnie – și tot n-am zis nimic.
— Probabil că suntem mai aproape de tine, nu? a insistat el.
— Crezi? am răspuns eu.
Mi-am plimbat degetul pe tabelul orar, cu cifre negre tipărite pe hârtie albă, prins între două folii de plastic. Am încercat să par relaxată și naturală, ca și cum era un gest pe care oamenii îl făceau adesea și nu un obicei mai vechi, dintr-un deceniu anterior.
— Eu așa cred, a spus el. Nu cu mult, dar puțin mai aproape de casa ta.
Am continuat să mă prefac că citesc.
I-am auzit pașii pe dalele de beton, greutatea lui apropiindu-se.
Respirația lui se auzea tare în spatele meu, precipitată și duhnind a băutură, iar eu știam că urma să mă atingă.
— Jane?
A mai făcut un pas până a ajuns chiar în spatele meu, apoi m-a cuprins cu brațele de mijloc. M-a sărutat pe ceafă: un sărut umed și zgomotos. Eu am devenit rigidă, proptindu-mă bine pe călcâie, ținându-mi respirația și încercând să nu tresar. El m-a strâns în brațe – nu foarte tare –, dar mie tot mi s-a părut că tot corpul îmi era strangulat, că mă sufocam.
— Cum…? a spus, apoi și-a dres glasul. Mergem la tine?
VP - 26
Palma lui dreaptă mă mângâia pe abdomen de sus în jos și cu fiecare mișcare urca tot mai sus, până când i-am simțit degetele atingându-mi armătura sutienului, apoi au ajuns la materialul moale de deasupra.
— Jane, noi doi… mi-a suflat el în ureche, morfolind cuvintele, calde și umede.
— Stanley…
M-am îndepărtat brusc de el, de stâlpul de beton.
— Stanley, mă tem că nu există „noi doi”.
— Oh, a răspuns el, ușor ofensat, dar mai degrabă nedumerit. Dar eu…
— Nu e vina ta.
Stanley a clătinat din cap cu un aer solemn.
— E din cauza răposatului tău soț?
Era din nou sigur pe el, sigur că găsise răspunsul la o întrebare nerostită, sigur că știa și leacul pentru această rană.
— Marnie zicea că…
Probabil că îl avertizase să fie delicat, să aibă grijă cum se poartă.
— Nu, Stanley. N-are nicio legătură cu Jonathan. (Ceea ce era adevărat.) Și n-are legătură cu tine. (Și asta era adevărat, cred.) E vorba doar de mine.
Un autobuz roșu cu două etaje a apărut de după colțul străzii, luminând cu farurile cerul nopții. De această dată, venea la timp.
— Crezi că ceea ce simți tu poate este…
— A fost foarte frumos, l-am întrerupt eu, deși nu știu de ce m-am deranjat să spun asta, pentru că se vedea foarte clar că nu era adevărat, nici măcar pe departe. Și poți să păstrezi legătura cu Charles dacă îți face plăcere. Însă cred c-ar trebui să ne oprim aici. Mă refer la noi doi. Îmi pare rău, am adăugat. La revedere.
Am întins mâna stângă și autobuzul a încetinit, oprind lângă mine. Am urcat și, în timp ce ușile se închideau în urma mea, i-am făcut lui Stanley cu mâna. Un gest de un entuziasm inutil. A rămas acolo, încruntându-se, când autobuzul a demarat.
După moartea lui Jonathan, am ieșit cu mult prea mulți bărbați. La început, timp de peste un an, nu am mai vorbit cu niciun alt bărbat. Apoi toți apropiații mei au început să se frământe, să se îngrijoreze că prea eram copleșită de durere, iar mie mi s-a părut important să-i liniștesc, arătându-le că totuși participam activ la propria-mi viață. Pentru că – și ăsta este încă un lucru pe care îl aflăm cu toții până la urmă – se știe că o femeie singură, care nici măcar nu caută dragostea, este neapărat nefericită.
Asta e o glumă. Ai putea să zâmbești.
Adevărul este că eu nu căutam o altă iubire; n-aveam nici cea mai mică
speranță că voi găsi o altă mare iubire în viața mea care, de altfel, redevenise VP - 27
banală. Îl avusesem pe Jonathan și nu puteam să-mi imaginez că o altă iubire se va apropia vreodată de ceea ce trăisem alături de el. Dar o aveam pe Marnie. Iar ei îi plăcea să-și imagineze că eu continuam să caut, că
rămâneam optimistă, că mai credeam în bunătatea lumii.
Și totuși eu nu ieșeam niciodată prea mult timp cu un bărbat, de aici și plecarea mea rapidă. Pe de o parte, pentru că toți – și ăsta este adevărul: absolut toți – mi se păreau cumplit de îngâmfați și absolut insuportabili.
Și pentru că o părticică din mine se temea că ei ar ajunge să mă iubească.
Ți se pare o aroganță din partea mea? Nu așa am vrut să sune. Înainte de Jonathan, nu-mi imaginam că un bărbat ar putea avea astfel de sentimente pentru mine. Nu-mi venea să cred că un bărbat ar putea iubi o persoană atât de tristă și de nesigură pe ea. Dar Jonathan a găsit la mine lucruri care să-i placă, lucruri pe care să le iubească. Admira firea mea competitivă. Era impresionat că nu pierdusem niciodată un quiz într-un pub. I se părea grozav că ajungeam întotdeauna devreme la o întâlnire. Era uimit că puteam să citesc un roman într-o singură zi. Îi plăcea că eram meticuloasă, perfecționistă, că voiam să atârn singură tablourile pe pereți. Și, până la urmă, am început și eu să apreciez aceste lucruri la mine.
