Mi-am dat seama că era mândră că își amintise ultima noastră
conversație. De multe ori își amintea și tonul discuției – dacă fusese supărată pe mine, dacă fusese mulțumită sau dacă pur și simplu îi plăcuse compania mea –, dar câteodată își amintea mici detalii. Îmi aduc aminte că
mă întrebam dacă și le nota după ce plecam eu, pregătind o listă de replici pentru săptămâna următoare, un mod de a rămâne conectată atunci când mintea ei încerca din răsputeri să se decupleze.
— Stanley? am întrebat.
— Parcă, a spus ea, ridicând din umeri. Nu am suficient spațiu aici, a adăugat, bătându-se ușor cu mâna peste frunte, ca să țin minte toate numele.
— Stanley, da. Ne-am despărțit aseară.
— Bine. Nu era nici pe departe ca Jonathan.
Demența ștersese din mintea mamei – lucru oarecum convenabil –
amintirile despre relația mea cu Jonathan. Nu-și mai amintea decât că eu mă
îndrăgostisem de el și că apoi el a murit. Ceea ce n-a fost deloc așa.
Nu-i vorba că părinții mei nu l-au plăcut pe Jonathan. De fapt, cred că l-au plăcut foarte mult: era șarmant, glumeț și întotdeauna foarte politicos. Dar cred că l-au plăcut așa cum părinții îl plac pe primul tău iubit. Era un băiat bun. Mergea. Dar nu era cel cu care mă vedeau ei căsătorindu-mă.
S-au înfuriat când le-am spus că ne-am logodit. Deși nu reușiseră să se pună deloc de acord asupra unui singur lucru în ultimii zece ani, brusc erau amândoi foarte convinși că făceam o greșeală iremediabilă. Au susținut că
eram prea diferiți. El iubea spațiul și aerul curat; eu iubeam intimitatea casei mele. Lui îi plăceau oamenii și zgomotul; mie îmi plăceau lucrurile familiare și liniștea. Cred că aveau impresia că el nu era suficient de bun, suficient de inteligent, că nu câștiga destul fiind cameraman. Mie nu mi-a păsat.
În săptămânile de după logodnă, mama mă suna întruna, uneori de mai multe ori pe zi, insistând că îmi distrugeam viața. Perora non-stop, spunându-mi că dragostea nu era ușoară, că era mult mai complicată, cu prea multe fațete pentru ca eu să o înțeleg, și că o căsătorie era demodată, dintr-un alt deceniu, dintr-o altă viață. Susținea că suntem prea tineri, prea naivi, prea porniți să facem un lucru care depășea puterea noastră de VP - 33
înțelegere. Auzeam aerul șuierând în microfonul telefonului în timp ce ea se plimba cu pași mari prin holul casei, întoarcerile bruște la capătul coridorului, suspinele furioase dintre propoziții. N-o spunea direct, nu cu cuvintele astea, dar cred că încerca să mă protejeze de greșeala pe care o făcuse ea, de o căsnicie care o redusese la câteva cuvinte desuete: „soție”,
„mamă”, „inima frântă”.
Mi-a spus că trebuie să aleg; l-am ales pe Jonathan.
Poate că ar fi trebuit să fie o decizie greu de luat. Dar n-a fost.
Când eram doar noi doi, eu și Jonathan ne simțeam perfect în largul nostru. Asta a fost cea mai mare bucurie a mea, faptul că găsisem pe cineva cu care puteam să fiu eu însămi și care, la rândul lui, era el însuși în prezența mea. Când eram cu alții, mai ales cu părinții mei, amândoi eram puțin mai mult: puțin mai amuzanți, puțin mai simpatici, puțin mai îndrăgostiți. Ne străduiam să fim genul de cuplu care îi făcea pe ceilalți să se simtă în largul lor. El făcea glume pe seama mea, glume nevinovate care îi făceau să râdă pe ceilalți bărbați, pe tatăl meu, iar eu eram mai politicoasă, aducându-i de băut și întrebându-l dacă mai dorea ceva, încurajându-l să strige dacă mai avea nevoie de ceva de la bucătărie. Ne atingeam într-un fel care uneori părea artificial; brațele lui încolăcite în jurul taliei mele, capul meu sprijinit pe umărul lui. Când eram singuri, trupurile noastre deveneau unul singur, cu membrele împletite, cu pielea lipită de a celuilalt.
A fost o alegere ușoară.
Credeam fără îndoială că mama va renunța până la urmă, că va ajunge să
accepte căsătoria mea. Nu mi se părea drept că alesese tocmai momentul acela pentru a-și reînvia dragostea de mamă.
Aveam aproape patru ani când sora mea, Emma, a venit pe lume cu șapte săptămâni mai devreme, stârnind un val de haos. A fost dusă de urgență la terapie intensivă și așezată într-un incubator, în timp ce mama a fost transportată în sala de operații pentru a i se opri o hemoragie care nu mai contenea. Amândouă s-au întors acasă câteva săptămâni mai târziu, dar, în mai puțin de o lună, totul se schimbase. De-atunci mama a devenit din ce în ce mai obsedată, îngrijorându-se fără încetare pentru fetița ei mai mică: întrebând mereu dacă îi era frig, dacă îi era foame, dacă mai respiră. Prin urmare, eu m-am apropiat mai mult de tata – care nu făcea nimic bine în primele luni din viața surorii mele –, dar mama era alături de mine doar fizic. N-o interesau poveștile înainte de culcare, nici primele fotografii la școală, nici mărunțișurile care mi se întâmplau peste zi. De-atunci, pe ea n-a mai interesat-o cu adevărat persoana mea și nu-mi venea să cred că mă
considera demnă de atâta atenție la vârsta de adult.
VP - 34
La scurt timp după ce m-am căsătorit, tata i-a spus mamei că divorțează și s-a mutat de-acasă. Judy, secretara și amanta lui de multă vreme, rămăsese văduvă cu un an în urmă. L-a amenințat pe tata că-l părăsește dacă nu se angajează ferm față de ea. Amenințările mamei fuseseră întotdeauna neconvingătoare, dar se vede treaba că nu și ale lui Judy. N-a fost o surpriză
pentru nimeni că tata a ales-o pe ea.
Mă așteptam ca mama să aibă mai multă nevoie de mine în urma acestei despărțiri. Cred că ar fi trebuit să-mi dau seama că mă înșelam.
Timp de un an întreg, nu ne-am vorbit deloc. Îmi aduc aminte că așteptam un telefon de la ea de ziua mea – măcar pentru că mamele și fiicele sunt legate prin naștere –, dar nu l-am mai primit. Nu m-a sunat nici când a murit Jonathan. Mă întrebam dacă va veni la înmormântare. N-a venit. Nu îi dădusem informațiile necesare, dar am crezut – poate chiar am sperat – că
ar fi putut să le ceară de la altcineva.
Dar apoi, pe neașteptate, după o lună și ceva, a început să-mi trimită e-mailuri, unul sau două pe săptămână, nimic important, doar îmi comunica noutățile din viața ei, lucruri care o făceau să se gândească la mine: un nou magazin de mobilă pe strada mare, un articol dintr-o revistă, trailerul unui film pe care îl văzuse și care credea că mi-ar plăcea.
Până la urmă i-am răspuns – văzusem filmul și mi se păruse plictisitor –
și, cumva, am intrat într-un dialog incomod. Am fost supărată pe ea la vremea aceea, foarte supărată, pentru că rămăseseră atât de multe lucruri nespuse. M-am pomenit adăugând mici adevăruri, mici furii în mesajele mele și în conversațiile noastre, disimulate în replici tăioase, în încheieri abrupte și, uneori, în pauzele lungi dintre răspunsuri. Era mult mai ușor să
zgândăresc rănile decât să abordez durerea imensă ce creștea în mine.
O uram. Chiar o uram. Apoi, într-o zi, am încetat s-o mai urăsc. Și ea pierduse bărbatul pe care îl iubea. Apoi avea să piardă mult mai mult: mințile și amintirile. Ne aflam în etape foarte diferite din viețile noastre, dar amândouă eram distruse și găseam ceva asemănător în rănile noastre. După
mai bine de douăzeci de ani în care nu ne-am înțeles una pe cealaltă, în sfârșit aveam ceva în comun.
Așa am descoperit că și eu puteam să șterg amintirile mele despre o dramă; nu erau acțiunile acestei femei, ale acestei mame, ci ale altei persoane, acum pierdute în meandrele istoriei și ale timpului.
— Nu, am răspuns eu într-un târziu. Stanley nu era deloc ca Jonathan.
— Atunci bine c-ai scăpat de el, nu crezi?
— Așa zic și eu.
