Am pornit televizorul și am urmărit știrile împreună. Un adolescent fusese înjunghiat; atacatorul părea imposibil de recunoscut într-o fotografie VP - 35
neclară, o imagine înghețată de pe camera de supraveghere. Un politician aflat în mijlocul unui scandal vorbea cu presa, explicând fără să se scuze, justificându-și acțiunile. O tânără mamă plângea în hohote; îi fusese tăiat ajutorul social și nu-și permitea o bonă pentru copil astfel încât ea să se ducă
la serviciu sau să muncească pentru a plăti o bonă sau o grădiniță. Asta ne-a scandalizat, deși nu ne-a surprins, apoi ne-a întristat, expresiile de pe chipurile noastre schimonosindu-se la unison.
La finalul știrilor, prezentatorul ne-a spus la revedere, iar eu mi-am luat haina și geanta și m-am strecurat afară pe hol, lăsând-o pe mama adormită
și televizorul murmurând genericul de deschidere al unui nou concurs TV cu întrebări și răspunsuri.
*
Îți vorbesc despre mama mea pentru că este important să înțelegi rolul ei în această poveste. Am urât-o, dar am și iertat-o. Să nu uiți asta.
Capitolul 7
Vinerea următoare n-am mai avut pe nimeni care să mă însoțească în vizită la Marnie și Charles, dar de regulă mă duceam singură și eram extrem de nerăbdătoare. Până când Marnie mi-a telefonat pe la ora prânzului să-mi spună că nu puteam să vin la masă în seara aceea, întrucât Charles organizase un weekend surpriză în Cotswolds. Telefona din mașină și se auzea zgomotul celorlalte vehicule trecând în viteză pe autostradă. M-am întrebat de cât timp știuse că urma să plece. Probabil că i se spusese cu câteva ore mai devreme, pentru că avusese timp să-și facă bagajele și să
părăsească orașul, străzile lui înguste, mici și înghesuite, cu mașini parcate lângă bordură și cu semafoare pe roșu la fiecare sută de metri. Ar fi putut să
sune mai devreme.
— Unde vă duceți?
Nu știu de ce am întrebat-o: nu prea mă interesa răspunsul.
— La un hotel, a spus ea.
Am auzit fâsâitul telefonului frecându-se de obrazul ei și mi-am imaginat că se întorsese spre Charles, care stătea lângă ea la volan, ca de obicei, dictând traseul.
— Cum se cheamă? l-a întrebat.
L-am auzit zicând ceva, dar n-am distins cuvintele, era doar un murmur, timbrul vocii lui reverberând în interiorul mașinii.
— Nu mai ține minte, a spus Marnie. Dar e…
VP - 36
Din nou fâsâitul.
— Pe Google zice că ajungem acolo în două ore.
Parcă îi și vedeam unul lângă altul: Marnie cu picioarele strânse pe scaun, cu pantofii abandonați pe podea; Charles în cămașă elegantă și pulover, mereu conștient că toamna se poate face frig. Genul de bărbat căruia îi plăcea să șofeze cu geamul deschis și cotul sprijinit de marginea lui.
— Jane! l-am auzit strigând.
Apoi mai încet, ba chiar cu delicatețe:
— Crezi că mă aude?
— Îl aud, am replicat eu.
— Spune, l-a îndemnat Marnie. Zice că te-aude.
— Jane, a strigat el din nou, poți să-mi faci o favoare? Aș vrea ca această
frumoasă femeie să fie doar a mea în weekendul ăsta. Ce zici?
Am apăsat cu degetul mare telefonul la ureche ca să înăbuș zgomotul.
— Poți să faci asta? Doar patruzeci și opt de ore. O să te descurci tu.
Marnie a râs, ca o școlăriță, așa că am râs și eu și am strigat:
— S-a făcut! E doar a ta.
Că doar ce altceva puteam să fac? Ce altceva aș fi putut să spun? Știam ce însemna asta.
— Dar ne vedem săptămâna viitoare, bine? a spus Marnie. La aceeași oră, ca de obicei?
— Da, am răspuns eu. La aceeași oră, ca de obicei.
— Să mă anunți dacă vine și Stanley.
— N-o să vină.
— Oh. Pe bune? Ce păcat.
Era surprinsă, așa cum li se întâmplă atât de des optimiștilor când realitatea le contrazice așteptările. Marnie întotdeauna speră că următorul va fi bărbatul potrivit, ceea ce este absurd, pentru că dovezile sugerează
