Am urcat cu liftul până la etajul lor și, când s-au deschis ușile și am ieșit, lumina din hol s-a aprins. Timp de un an, eu și Marnie coborâserăm din lift pe un covor albastru, iar clădirea în care locuiam eu acum oferea aproape aceeași experiență (covorul era taupe, dar la fel de murdar și de uzat). Însă
clădirea aceasta era vizibil diferită și întotdeauna reușea să-mi întărească
sentimentul de inferioritate. Pereții erau decorați cu tablouri înrămate, fiecare cu semnături din pensulă în colțul din dreapta jos, iar lumina provenea de la niște lustre elegante. Parchetul era acoperit de un strat gros de lac, care sclipea în lumină, și singura dovadă că mai trecuseră și alți pantofi pe acele holuri erau o foarte ușoară decolorare și câteva mici zgârieturi în dreptul ușilor celor două ascensoare.
Am intrat în apartamentul lor și m-am mirat – prostește – că înăuntru era întuneric. În serile de vineri, sunam la ușă și Marnie se grăbea să răspundă, îmi deschidea ușa și zâmbea, apoi se întorcea repede în bucătărie ca să
amestece, să asezoneze sau să mixeze ceva. De obicei, camera video era așezată pe blatul de lucru, filmând-o în timp ce prepara ultima ei invenție.
Scurta ei absență – pricinuită de sosirea mea – apărea regulat în articolele, rețetele și videoclipurile ei.
Eu voiam întotdeauna să ieșim să luăm masa în oraș. Voiam să fim iar doar noi două. Dar ea trebuia să fie în bucătărie, îmi explica, așa își plătea partea ei din ipotecă. Charles murea să aibă o femeiușcă, o nevestică, una pe care el s-o poată poseda. Dar eu știam că nu asta era dorința lui Marnie și nici eu nu voiam asta pentru ea.
Din hol o auzeam anunțând: „Este exact momentul când o așteptam pe Jane să sosească”.
Închideam ușa în urma mea, încet, și mă opream să ascult. „Pentru că
puteam să lipsesc o secundă și știam că nimic n-o să dea în foc, nimic n-o să
se ardă și la întoarcere n-o să găsesc tigăile arse și sosul îngroșat”.
O auzeam trebăluind prin bucătărie încă un minut sau două – o lingură
care se învârtea într-o oală, sfârâitul uleiului în tigaie, un concert de sertare și dulapuri care se deschideau și se închideau –, apoi, în sfârșit, spunea replica pe care așteptam s-o aud. Întotdeauna era ceva de genul: „Dar voi vă
amintiți ce spun eu mereu, nu-i așa? Jane face parte din familie. Știu că acum este acolo, își pune haina în cuier sau se descalță sau ce-o face, și poate să-și ia și singură ceva de băut sau să deschidă o sticlă – mi casa es su casa. Dacă
invitații voștri sunt mai pretențioși, atunci aș sugera să planificați să vină la VP - 40
sfârșitul următoarei etape, când puteți să luați o pauză cum trebuie și să
faceți pe gazda”.
Eram singură pe hol în acele momente, da, dar mi se părea atât de diferit.
Luminile erau aprinse peste tot, becurile din tavan și veiozele care străluceau în colțuri. Lumânări parfumate ardeau pe masca radiatorului, pe polița șemineului, pe masa de cafea, licăreau pe toate suprafețele. O auzeam pe Marnie vorbind de una singură, pentru publicul ei, pentru urmăritorii ei tot mai numeroși. Cuptorul duduia, ușile franțuzești care dădeau spre balcon erau mereu deschise, iar eu deslușeam șuieratul vântului, zumzetul mașinilor și claxoanele de pe strada de dedesubt.
Dar în seara aceasta nu erau nici lumini, nici parfum, doar tăcere.
Îmi plăcea senzația că apartamentul nu era încărcat de o altă prezență, că
nu-mi aparținea și că, într-un fel, era gol.
Mi-a luat ceva timp până să găsesc stropitoarea (sub chiuveta din baie) și cheia de la balcon (în sertarul de lângă lingurițe). Aproape că se întunecase de tot când am reușit să ies pe balcon, dar tot am văzut pânze de păianjen înfășurate între frunzele plantelor, întinzându-se de la tulpini la balustradele metalice, strălucind în lumina serii. Se vedea și un păianjen mic și maro, în mijlocul unei pânze. Am ridicat stropitoarea deasupra lui și am privit cum șuvoiul de apă a luat totul – păianjenul și pânza lui –, ducându-l spre terasă.
Când am ajuns acasă, era aproape ora nouă.
A doua zi dimineață, am pregătit o valiză mică cu suficiente haine și articole de toaletă ca să-mi ajungă până la sfârșitul săptămânii. Mi-am adus și propria lenjerie de pat. Ei voiseră un vizitator, un invitat care să vină când și când, o jumătate de oră în fiecare zi, doar ca să le ude plantele. În schimb, eu am devenit un fel de locatar.
Nu credeam că asta i-ar deranja, dar nu aveam de gând să le spun.
În seara aceea, am intrat în apartamentul lor și am stat iar în holul întunecat. Acolo avea să fie casa mea acum – doar pentru o săptămână –, dar totuși casa mea. Am aprins toate luminile – așa cum îi plăcea lui Marnie – și mi-am așternut pe patul lor cearșafurile și fețele mele de pernă. Mi-am despachetat mâncarea și am pus-o în frigiderul lor, în dulapurile lor, am pornit radioul lor, m-am uitat prin biblioteca lor. Era ușor să-ți dai seama care erau cărțile lui Marnie și care ale lui Charles: ale lui aveau aproape toate cotoare închise la culoare, titluri groase și aurii, în timp ce ale ei erau în tonuri pastelate, mai ales roz și galbene, cu caractere caligrafice întortocheate.
VP - 41
Mă întorceam de la serviciu în fiecare seară și mă afundam în pernele lor, lăsam un strat subțire de murdărie să se scurgă pe pereții dușului lor și pete de balsam de buze să mânjească paharele lor.
E foarte ciudat și totuși atât de confortabil să fii singur în casa altcuiva.
Îmi aduc aminte că eram perfect conștientă de prezența lor, chiar dacă ei se aflau la ore distanță, poate chiar pe un alt continent, în celălalt capăt al lumii.
Parcă îi și vedeam – versiunea reală a cuplului lor – pentru prima oară. M-am trezit căutând prin bufeturile lor, dornică să le descopăr condimentele preferate și pe cele care aveau încă folia protectoare lipită pe capac. M-am uitat prin sertarele lor și am descoperit cu uimire că Marnie devenise genul de femeie care își asorta lenjeria de corp. M-am uitat în dulăpiorul lor de medicamente – o mulțime de analgezice, bomboane pentru tuse, plasturi bej și un termometru încă în ambalajul lui – și am simțit că îi cunoșteam puțin mai bine decât înainte.
Noptiera lui Marnie conținea o grămadă de flecuștețe, nimic important: pachete de șervețele, eșantioane de produse cosmetice, stilouri fără
cerneală, felicitări vechi, folii de pastile goale, o pereche de ochelari de soare vechi, o brățară din șiret dintr-o excursie în Grecia când eram la facultate. În cea a lui Charles, am descoperit trei reviste, două semne de carte, patru unități USB, niște fotografii polaroid de la nunta unui prieten – una cu Marnie într-o rochie de mătase albastră pe care eu o ajutasem să și-o aleagă
– și, în spate de tot, învelită într-o pungă de hârtie maro, o cutie de catifea roșie.
Știam ce va urma; avusesem timp să mă pregătesc.
*
Era duminică după-amiază și eu eram încă în pat când am primit un al doilea apel de la Marnie. Țineam telefonul deasupra feței și mă uitam la numele ei afișat cu majuscule pe ecran, la fotografia făcută în bucătăria ei –
cu șorțul prins în talie, cu părul roșu care îi încadra fața – când trecusem la un smartphone cu doi ani în urmă.
Am inspirat adânc și am răspuns.
