aruncaseră balada aceea şi ilustraţia ei sau poate că eram pur şi simplu mai obosit decât îmi închipuiam, după călătoria cu avionul, masa prelungită la restaurant şi prelegerea susţinută în faţa unei săli pline, dar, când am intrat în camera de hotel, am avut nevoie de câteva clipe îndelungi pentru a înţelege ce văd acolo şi de alte câteva pentru a-mi închipui că şi Helen, în camera ei aflată două
— 398 —
etaje mai sus, vedea acelaşi lucru. Brusc am început să mă tem pentru siguranţa ei şi am luat-o la fugă pe scări, fără a mă opri să
mai verific ceva. Camera mea fusese răscolită şi totul fusese răsturnat cu susul în jos, fiece dulap, fiece sertar, aşternuturile şi toate obiectele personale, toate fuseseră aruncate de colo-colo, şi unele, chiar rupte, de mâini nu doar grăbite, ci şi rău intenţionate.”
— 399 —
Capitolul 42
„— Dar nu poţi cere ajutorul poliţiei? Se pare că oraşul ăsta e plin de poliţişti! Hugh James rupse o bucată de pâine şi muşcă din ea vârtos. Ce întâmplare oribilă într-un hotel străin!
— Am anunţat poliţia, l-am asigurat eu. Sau cel puţin aşa cred, fiindcă a telefonat recepţionerul în locul nostru; a spus că nu poate veni nimeni până diseară sau mâine-dimineaţă şi să nu atingem nimic. Apoi ne-a dat alte camere.
— Poftim? Adică şi camera domnişoarei Rossi a fost vandalizată?
Ochii lui Hugh se făcură şi mai rotunzi. A mai fost altcineva afectat în hotel?
— Mă îndoiesc.
Şedeam la o masă afară, la un restaurant din Buda, nu departe de Colina Castelului, de unde puteam privi dincolo de Dunăre, spre clădirea Parlamentului, în Pesta. Era încă lumină afară şi cerul reflecta în apă o strălucire albastră-rozalie. Hugh alesese locul; spusese că este unul dintre preferatele sale. Budapestani de toate vârstele se perindau pe stradă în faţa noastră, mulţi dintre ei oprindu-se la balustradă deasupra fluviului, pentru a admira priveliştea, ca şi când nici ei nu se puteau sătura vreodată de frumuseţea ei. Hugh comandase pentru mine câteva feluri de mâncare tradiţionale şi tocmai începuserăm masa cu nelipsita pâine aurie, crocantă şi o sticlă de Tokay, un vin renumit din zona de nord-est a Ungariei, după cum mi-a explicat el. Trecuserăm deja de obişnuitele remarci introductive – universităţile noastre, disertaţia mea (I-am stârnit râsul când i-am povestit despre ideile greşite ale profesorului Sándor cu privire la activitatea mea.), cercetările lui Hugh asupra istoriei Balcanilor şi viitoarea sa carte despre oraşele otomane din Europa.
— Ţi-a fost furat ceva? mă întrebă el, umplându-mi paharul.
— Nu. Fireşte, nu-mi lăsasem banii în cameră şi nici alte…
— 400 —
bunuri, iar paşapoartele noastre sunt la recepţie sau poate la secţia de poliţie.
— Şi atunci, ce au căutat?
— E o poveste foarte, foarte lungă, am oftat eu. Dar are legătură
cu celelalte lucruri despre care trebuie să discutăm.
— Bine. Dă-i drumul, atunci!
— Dacă vei face şi tu acelaşi lucru.
— Fireşte.
Am băut jumătate din vinul din pahar, pentru a prinde puteri, şi am început cu începutul. N-aş fi avut nevoie de vin pentru a-mi face curaj să-i povestesc lui Hugh despre ceea ce i se întâmplase lui Rossi; la urma urmei, dacă nu-i spuneam totul, probabil că nici eu n-aş fi aflat tot ce ştia el. Mă ascultă în tăcere, cu evidentă concentrare, dar nu mai rezistă când am menţionat hotărârea lui Rossi de a-şi continua cercetările în Istanbul.
— Pe Jupiter! exclamă el. Mă gândeam eu însumi să mă duc acolo! Să mă întorc, de fapt, fiindcă am fost în Istanbul de două ori, dar niciodată pentru a căuta date despre Dracula.
— Permite-mi să te scutesc de efort.
I-am reumplut eu paharul de această dată şi i-am povestit despre aventurile lui Rossi în Istanbul, continuând cu dispariţia lui. Ochii i s-au mărit din nou, bulbucaţi, dar nu m-a întrerupt. I-am spus apoi despre întâlnirea mea cu Helen, fără a omite nici dezvăluirile ei cu privire la Rossi, şi despre toate călătoriile şi descoperirile noastre de până acum, inclusiv despre Turgut.
— Aşa că, vezi, am adăugat în chip de încheiere, de aceea nu mă
surprinde ceea ce s-a întâmplat în camera mea de hotel.
— Da, ai dreptate.
Pentru un moment rămase tăcut, părând să cugete. Ne ospătaserăm deja cu o sumedenie de tocăniţe şi murături, iar acum Hugh puse furculiţa în farfurie cu o oarecare tristeţe, de parcă îi părea rău că s-au terminat.
— 401 —
— Este extrem de interesantă întâlnirea noastră aici, spuse el întrun târziu. Dar sunt dezolat să aflu despre dispariţia profesorului Rossi, dezolat! E teribil de ciudat. Înainte să aud povestea ta, aş fi putut jura că nu există nimic neobişnuit în cercetările despre Dracula. Doar că am avut, în tot acest timp, o senzaţie stranie cu privire la cartea mea. Ştiu că nu trebuie să dai curs oricărei senzaţii stranii, dar asta e.
— Îmi dau seama că povestea mea nu ţi se pare chiar atât de incredibilă cum mă temeam.
— Iar cărţile acestea… Înseamnă că sunt patru: a mea, a ta, a lui Rossi şi cea a profesorului din Istanbul. E al naibii de ciudat că
există patru exemplare identice!
— L-ai întâlnit vreodată pe Turgut Bora? Spuneai că ai fost în Istanbul de câteva ori.
— Nu, nici măcar nu i-am auzit numele vreodată. Dar el studiază
literatura, aşa că nu aveam cum să-l întâlnesc la Catedra de istorie de acolo sau la vreo conferinţă internaţională. Mi-ar face plăcere dacă într-o zi m-ai pune în legătură cu el. N-am fost niciodată la arhiva despre care mi-ai spus, dar am citit în Anglia despre ea şi mă
gândeam să fac o vizită acolo. Însă acum m-ai scutit de efortul acesta, aşa cum ai spus. Ştii, nu mi-a trecut niciodată prin minte că
imaginea aceea ar putea fi o hartă… la dragonul din cartea mea mă
