refer. Mi se pare o idee extraordinară.
— Da, şi probabil o problemă de viaţă şi de moarte pentru Rossi.
Dar acum e rândul tău. Cum ai intrat tu în posesia cărţii?
Mă privi cu o expresie gravă.
— Ca şi în cazul tău – şi în celelalte două, de fapt –, şi eu am primit cartea, deşi n-aş putea spune de unde sau de la cine. Cred însă că ar trebui mai întâi să te pun în temă cu situaţia de ansamblu.
Rămase tăcut o clipă, şi am avut impresia că subiectul era dificil pentru el. Vezi tu – începu el apoi –, mi-am luat licenţa la Oxford acum nouă ani şi am început să predau la Universitatea din Londra.
— 402 —
Familia mea locuieşte în Cumbria, în Districtul Lacurilor, şi nu e foarte bogată, aşa că a făcut eforturi serioase, ca şi mine, de altfel, pentru ca eu să pot avea cea mai bună educaţie. Totdeauna m-am simţit oarecum marginalizat, îndeosebi la şcoala publică, unde m-a ajutat un unchi să intru. Am învăţat mai conştiincios decât majoritatea, încercând să fiu printre cei mai buni. Încă de la început, istoria a fost marea mea pasiune. Îşi tamponă buzele cu şervetul şi clătină din cap gânditor, de parcă îşi rememora nebuniile tinereţii.
La sfârşitul celui de-al doilea an universitar, continuă el, ştiam deja că mă voi descurca bine, iar asta m-a impulsionat şi mai tare. Apoi a venit războiul şi a întrerupt totul. Terminasem aproape trei ani la Oxford. Prima dată am auzit despre Rossi acolo, deşi nu l-am întâlnit niciodată; probabil că plecase în America cu câţiva ani înainte de a intra eu la universitate. Îmi plăcea să învăţ, dar îmi iubeam şi ţara, aşa că m-am înrolat imediat în marină. Am fost trimis în Italia şi m-am întors acasă un an mai târziu, cu răni la braţe şi la picioare. Îşi atinse cu gesturi uşoare mâneca albă a cămăşii, chiar deasupra manşetei, surprins parcă din nou de senzaţia sângelui acolo. Mi-am revenit rapid şi am vrut să mă întorc pe front, dar nu m-au mai primit; îmi fusese afectat un ochi în explozia navei.
Aşa că am revenit la Oxford încercând să ignor sirenele de alarmă şi mi-am luat licenţa chiar după sfârşitul războiului. Ultimele săptămâni petrecute acolo au fost unele dintre cele mai fericite din viaţa mea, în ciuda tuturor lipsurilor: blestemul războiului fusese în fine înlăturat, eu aproape îmi încheiasem studiile şi fata din Cumbria, pe care o iubeam din tot sufletul, acceptase în fine să se mărite cu mine. Nu aveam bani, nici mâncare nu se găsea, dar mă
delectam cu sardine în camera mea şi scriam scrisori de dragoste acasă… Sper că nu te deranjează că îţi povestesc toate astea. În plus, învăţam pe rupte pentru examene. Şi, fireşte, am intrat într-o stare de teribilă extenuare. Se întrerupse pentru o clipă, luă sticla de Tokay, care era însă goală, aşa că o puse la loc pe masă cu un oftat şi
— 403 —
continuă: Aproape că terminasem cu pregătirea şi stabilisem data nunţii pentru sfârşitul lui iunie. În noaptea dinaintea examenului final am stat treaz până spre dimineaţă, recitindu-mi notiţele. Ştiam că am învăţat deja tot ce trebuia să ştiu, dar pur şi simplu nu mă
puteam opri. Lucram într-un colţ al bibliotecii de la colegiu, ascuns oarecum în dosul unor rafturi, ca să nu-i mai văd pe ceilalţi maniaci care, asemenea mie, învăţau până în ultima clipă. Există în biblioteca aceea unele cărţi extraordinare, şi, pentru câteva clipe, m-am lăsat absorbit de sonetele lui Dryden. Apoi m-am forţat să
închid volumul, gândindu-mă că n-ar strica să ies la o ţigară, ca să
mă pot concentra mai bine după aceea. Am pus cartea la locul ei în raft şi am ieşit în curte. Era o noapte splendidă de primăvară, şi am zăbovit afară gândindu-mă la Elspeth şi la casa pe care o aranja pentru noi doi, dar şi la prietenul meu cel mai bun, care ar fi trebuit să-mi fie cavaler de onoare, dar fusese ucis lângă câmpurile petroliere de la Ploieşti, unde luptase alături de americani. În cele din urmă m-am întors în sala de lectură. Spre surprinderea mea, volumul lui Dryden se afla pe masa mea, ca şi când nu l-aş fi pus înainte în raft, şi mi-am zis că, probabil, mă zăpăcisem de atâta învăţat. M-am întors să-l aşez la locul lui, dar am constatat că nu mai era niciun loc liber între celelalte cărţi. Fusese chiar lângă un volum de Dante, eram sigur de asta, dar acum am văzut acolo o carte cu totul diferită, o carte al cărei cotor avea un aspect ciudat, cu o creatură gravată pe el. Am luat-o din raft, şi s-a deschis de la sine în mâinile mele, la… mă rog, ştii şi tu.
Chipul lui prietenos era palid acum şi, cu nervozitate, îşi pipăi mai întâi buzunarul cămăşii, apoi pe cele ale pantalonilor, până ce găsi un pachet de ţigări.
— Nu fumezi? mă întrebă, după care scoase o ţigară, o aprinse şi trase adânc din ea. M-au atras aspectul cărţii aceleia, vechimea ei aparentă, aerul ameninţător al dragonului – tot ce te-a frapat şi pe tine la exemplarul tău. Nu mai era niciun bibliotecar acolo, la ora
— 404 —
trei dimineaţa, aşa că m-am dus la catalog şi am căutat singur, dar n-am găsit decât numele lui Vlad Ţepeş şi al strămoşilor săi. Din moment ce cartea nu avea nicio ştampilă cu sigla bibliotecii, am luat-o acasă când am plecat. Am dormit prost, şi dimineaţă nu m-am putut concentra la examen; nu mă puteam gândi decât să mă
duc la celelalte biblioteci şi poate la Londra, pentru a vedea ce voi mai găsi. Dar nu aveam timp, aşa că am plecat acasă, pentru nuntă.
Am luat cartea cu mine şi, din când în când, mă mai uitam la ea.
Elspeth m-a surprins o dată şi, când i-am explicat, nu i-a plăcut deloc. Mai erau cinci zile până la căsătorie, iar eu nu mă puteam împiedica să mă tot gândesc la carte şi să-i vorbesc logodnicei mele despre ea, până ce m-a rugat la un moment dat să n-o mai fac. Şi apoi, într-o dimineaţă, când mai erau doar două zile până la nuntă, am avut o inspiraţie bruscă. Nu departe de satul părinţilor mei se află o casă deosebită, o construcţie din secolul al XVII-lea pe care turiştii vin adesea să o vadă. Mie mi se părea plictisitoare când o vizitam cu şcoala, dar mi-am amintit că aristocratul care o construise fusese colecţionar de cărţi şi adunase volume din întreaga lume. Din moment ce la Londra nu mă puteam duce decât după nuntă, m-am gândit să trec pe la biblioteca de acolo şi să caut, poate voi găsi ceva despre Transilvania. Le-am spus părinţilor că ies la o plimbare, şi cred că şi-au închipuit că mă duc la Elsie. Era o dimineaţă ploioasă, rece şi cu ceaţă. Menajera casei mi-a spus că în ziua aceea nu era deschis pentru public, dar m-a lăsat să intru în bibliotecă. Auzise de nunta care se pregătea, o cunoştea pe bunica mea şi mi-a pregătit o ceaşcă de ceai. Îndată ce mi-am scos jacheta şi am dat cu ochii de cele douăzeci de rafturi pline cu cărţi, am uitat de orice altceva. Am trecut în revistă toate acele minuni culese din peregrinările proprietarului prin Europa, dar şi din Anglia, şi curând am dat de o istorie a Ungariei şi a Transilvaniei în care era menţionat numele lui Vlad Ţepeş, apoi de o alta şi în final, spre uimirea şi bucuria mea totodată, am găsit o relatare a înmormântării
— 405 —
lui Vlad la Snagov, în faţa altarului unei biserici pe care el însuşi o refăcuse. Era o legendă culeasă de un călător englez în acea regiune
– pe pagina de titlu nu era menţionat numele lui, ci doar, simplu,
«Un Călător» – contemporan cu colecţionarul, stăpânul casei şi al bibliotecii. Asta însemna cam cu 130 de ani după moartea lui Vlad.
«Călătorul» vizitase mănăstirea de la Snagov în 1605 şi vorbise pe larg cu călugării de acolo, care îi povestiseră o legendă: în cursul ceremoniei funerare a lui Vlad, pe altar fusese aşezată o carte mare, o comoară de preţ a mănăstirii, şi toţi călugării prezenţi îşi trecuseră
numele în ea, iar cei care nu ştiau să scrie desenaseră un dragon, în onoarea Ordinului Dragonului. Nu i-au spus, din păcate, şi ce s-a întâmplat cu cartea după aceea. Dar relatarea asta mi s-a părut remarcabilă. Apoi Călătorul a cerut să vadă mormântul, iar călugării i-au arătat o lespede în podea, în faţa altarului. Pe ea era zugrăvit portretul lui Vlad Draculya, iar peste el se vedeau nişte cuvinte în latină – probabil scrise, deoarece Călătorul nu precizează
că ar fi fost gravate, dar menţionează că l-a frapat lipsa crucii pe piatra de mormânt. Epitaful, pe care l-am copiat cu grijă – nici eu nu ştiu de ce –, era şi el în latină. Hugh coborî vocea, privi în spate şi îşi stinse ţigara în scrumiera de pe masă.
După ce l-am scris şi m-am străduit să-l traduc, am citit rezultatul cu glas tare: «Cititorule, dezgroapă-l cu un…» Mă rog, ştii ce urmează. Ploaia continua să cadă deasă afară şi, undeva în casă, o fereastră uitată deschisă se trânti, astfel că am simţit în încăpere o pală de aer rece. Probabil că am tresărit, fiindcă mi-am răsturnat ceaşca de ceai şi câteva picături au stropit cartea. În vreme ce ştergeam balta formată, bombănindu-mă pentru neîndemânarea mea, am observat cât e ceasul; se făcuse deja unu, şi ştiam că trebuie să ajung acasă la ora mesei. Nu părea să mai fie nimic relevant acolo, aşa că am pus cărţile la loc, i-am mulţumit menajerei şi am pornit înapoi, pe aleile mărginite de trandafiri. Când am ajuns la casa părinţilor mei, în loc să-i găsesc, împreună cu Elsie, aşezaţi la
— 406 —
masă, am dat peste o harababură generală. Veniseră câţiva prieteni şi vecini, mama plângea, iar tata era negru de supărare. Ajuns aici, Hugh îşi aprinse o altă ţigară şi flacăra chibritului i-a luminat trăsăturile în lumina tot mai slabă a asfinţitului.
Tata s-a apropiat, mi-a pus o mână pe umăr şi mi-a zis că avusese loc un accident pe strada principală; Elsie se afla la volanul unei maşini împrumutate şi se întorcea din oraşul învecinat. Plouase toată ziua şi, după toate aparenţele, văzuse ceva în drum şi derapase. Nu murise, slavă Domnului, dar era grav rănită. Părinţii ei plecaseră imediat spre spital, iar ai mei mă aşteptaseră pentru a-mi da vestea. Am găsit la rândul meu o maşină şi am pornit într-o viteză atât de mare, încât aproape că am făcut şi eu un accident.
Sunt sigur că nu-ţi face plăcere să auzi toate aceste amănunte, dar…
era în pat, cu capul bandajat şi ochii larg deschişi. Acum trăieşte într-un fel de azil, unde e foarte bine tratată, dar nu vorbeşte şi nu înţelege prea multe, şi nici nu poate mânca singură. Partea cea mai cumplită… Vocea începu să-i tremure, dar continuă: Partea cea mai cumplită e că tot timpul mi-am închipuit că a fost un accident, un accident real, dar acum, după tot ce mi-ai spus tu despre Hedges, prietenul lui Rossi, şi despre… despre pisica ta… nu ştiu ce să mai cred.
Am oftat adânc.
— Îmi pare foarte, foarte rău. Nu-mi dau seama ce ţi-aş putea spune. Ce lucru groaznic pentru tine!
— Mulţumesc. Părea că încearcă să-şi recapete stăpânirea de sine şi adăugă: Au trecut deja câţiva ani de atunci, ştii, şi timpul vindecă.
Doar că…
