Purceseră spre porţi şi-ntreg oraşul plânse odată cu eiCând intrară.
Un nou fior mă cuprinse auzind aceste versuri ciudate, dar n-am putut fi de acord cu Helen:
— Textul e prea general. Menţionează Carpaţii, dar probabil că
aşa se întâmplă cu alte zeci sau chiar sute de texte vechi. Iar «marele oraş» poate fi oricare. Poate că se referă la Cetatea lui Dumnezeu, la împărăţia cerului.
Helen clătină din cap.
— Nu cred. Pentru oamenii din Balcani şi din Europa Centrală, creştini şi musulmani deopotrivă, marele oraş a fost dintotdeauna Constantinopolul – dacă îi laşi la o parte pe cei care au fost în pelerinaj la Ierusalim sau la Mecca. Iar faptul că se aminteşte de o
«năpastă» şi de călugări mi se pare legat într-un fel de fragmentul
— 396 —
acela al lui Selim Aksoy. N-ar fi oare posibil ca stăpânul la care se refereau călugării să fie Ţepeş însuşi?
— Se poate, am răspuns, deşi mă îndoiam. Aş vrea să avem însă
ceva mai concret de la care să pornim. Cât de veche crezi că este balada aceasta?
— Întotdeauna e greu să te pronunţi în cazul liricii populare.
Volumul a fost tipărit în 1790, după cum vezi, dar nu apar nicăieri nici numele editorului şi nici al vreunei localităţi. Cântecele populare pot supravieţui cu uşurinţă timp de trei sau patru sute de ani, astfel că balada aceasta ar putea fi cu câteva secole mai veche decât cartea; e posibil să dateze din secolul al XV-lea sau chiar de mai mult timp – caz în care nu ar mai fi relevant pentru noi.
— Gravura e ciudată, am remarcat, privind-o mai de aproape.
— Sunt o sumedenie în carte. Îmi amintesc că şi pe mine m-au frapat când am răsfoit-o prima dată. Aceasta de aici pare a nu avea nicio legătură cu balada; mai degrabă ar fi trebuit să deseneze un călugăr în rugăciune sau o cetate cu ziduri înalte.
— Da, ai dreptate, dar uită-te mai bine la ea.
Ne-am aplecat amândoi deasupra ilustraţiei, aproape atingându-ne frunţile.
— Aş fi vrut să avem o lupă, am spus. Nu ţi se pare că pădurea asta – sau crâng, ce-o fi – ascunde ceva? Nu se vede niciun oraş
mare, dar, dacă priveşti cu atenţie, poţi vedea o clădire care seamănă cu o biserică, o cupolă cu o cruce în vârf, şi alături de ea…
— Un animal mic, mă întrerupse Helen mijindu-şi ochii, pentru ca o clipă mai târziu să exclame: Dumnezeule! E un dragon!
Am încuviinţat şi ne-am aplecat din nou asupra ilustraţiei, cu răsuflarea tăiată. Conturul minuscul avea un aspect teribil de familiar: aripi întinse şi coadă îmbârligată. Nu era nevoie să scot cartea din servietă şi să compar imaginile.
— Ce să însemne asta?
Vederea dragonului, chiar şi aşa, în miniatură, mi-a stârnit în
— 397 —
piept o senzaţie neplăcută.
— Aşteaptă! Helen studia în continuare ilustraţia, ridicând pagina la nici trei centimetri de ochi. Of, Doamne, abia reuşesc să-l disting, dar e un cuvânt aici, scris printre copaci, cu litere distanţate.
Sunt foarte mici, dar sunt sigură că-s litere.
— Drakulya? am întrebat în şoaptă.
— Nu. Şi totuşi, ar putea fi un nume. Ivi… Ivireanu. Nu ştiu ce e asta. N-am mai văzut un asemenea cuvânt, dar multe nume româneşti se termină în «u». Ce naiba să însemne asta?
— Nu ştiu, am oftat, dar cred că intuiţia ta a fost corectă; pagina asta are o legătură cu Dracula, altfel dragonul nu şi-ar avea locul aici. Nu acest dragon, în orice caz.
Ne-am privit în tăcere, nedumeriţi. Sala de lectură, atât de plăcută şi de ospitalieră cu numai jumătate de oră înainte, îmi părea acum deprimantă, un mausoleu al cunoştinţelor uitate.
— Bibliotecarii nu ştiu nimic despre această carte, spuse Helen.
Îmi amintesc că i-am întrebat despre ea, fiind aşa o raritate.
— Ei bine, înseamnă că mai avem încă un mister pe care nu-l putem rezolva. Hai să luăm cu noi cel puţin traducerea baladei.
Am scris versurile pe o foaie, la dictarea ei, şi am schiţat ilustraţia în linii mari. Helen îşi privea deja ceasul.
— Trebuie să mă întorc la hotel.
— Şi eu; altfel risc să-l pierd pe Hugh James.
Ne-am strâns lucrurile şi am aşezat cartea înapoi pe raft, cu toată
cucernicia datorată unei relicve.
Poate că de vină a fost furtuna de presupuneri în care mă
