— Bună ziua, dragi colegi istorici, am început şi apoi, considerând această introducere prea pompoasă, am pus notiţele pe pupitru. Vă mulţumesc pentru că mi-aţi acordat onoarea de a vorbi astăzi în faţa dumneavoastră. Aş vrea să vă supun atenţiei perioada incursiunilor otomane în Transilvania şi Valahia, două principate cunoscute dumneavoastră ca făcând parte din România actuală.
Sutele de chipuri concentrate erau toate îndreptate spre mine, şi, pentru o frântură de secundă, m-am întrebat dacă în sală nu apăruse brusc o anume tensiune. Pentru istoricii maghiari şi pentru unguri în general, Transilvania era un subiect delicat.
— După cum ştiţi – am continuat –, Imperiul Otoman a ocupat timp de mai bine de cinci sute de ani teritorii în răsăritul Europei, administraţia sa avându-şi centrul în vechiul Constantinopol, cucerit în 1453. Invaziile otomane s-au soldat cu succes în zeci de ţări, dar au existat unele regiuni pe care imperiul nu le-a putut supune complet niciodată, multe dintre ele fiind enclave muntoase, a căror topografie, dar şi populaţie deopotrivă sfidau orice tentativă
de cucerire. Una dintre aceste regiuni a fost Transilvania.
Şi am continuat astfel, bazându-mă atât pe notiţe, cât şi pe memoria mea şi resimţind din când în când câte un val de trac. Nu cunoşteam domeniul foarte bine, deşi lecţiile ţinute de Helen mi se întipăriseră adânc în minte. După această introducere, am trecut pe scurt în revistă rutele comerciale otomane în regiune şi diversele personaje istorice care au încercat să respingă incursiunile turcilor în teritoriile lor. L-am inclus printre ele şi pe Vlad Dracula, cât mai inofensiv cu putinţă, deoarece convenisem cu Helen că, dacă nu l-aş
menţiona deloc, aş risca să stârnesc suspiciuni în rândul istoricilor care cunoşteau rolul jucat de el în rezistenţa antiotomană. Probabil că rostirea numelui său în faţa atâtor necunoscuţi a avut asupra mea un impact mai puternic decât m-aş fi aşteptat, fiindcă, atunci când am început să descriu cum a tras în ţeapă douăzeci de mii de oşteni turci, mâna mea a schiţat un gest prea amplu şi am răsturnat
— 388 —
paharul cu apă.
— Oh, îmi pare rău! am exclamat, aruncând priviri jalnice oceanului de chipuri înţelegătoare – înţelegătoare, cu două excepţii.
Helen era palidă şi încordată, iar Géza József se aplecase în faţă, cu o expresie serioasă în ochi, de parcă ar fi fost extrem de interesat de gafa mea. Studentul cu cămaşă albastră şi profesorul Sándor îmi veniră amândoi în ajutor cu câte o batistă, astfel că, după câteva clipe, am putut să continui, şi am făcut-o cu toată demnitatea pe care am reuşit s-o afişez. Am subliniat că, deşi turcii îi înfrânseseră
în cele din urmă pe Vlad şi pe tovarăşii săi – mi s-a părut că trebuie să introduc şi termenul acesta la un moment dat în prelegerea mea –
, revoltele de acest gen au continuat de-a lungul secolelor până ce, una după alta, revoltele locale au dus la prăbuşirea Imperiului Otoman. Natura locală a acestor revolte şi abilitatea participantelor de a se retrage pe teritoriul propriu după fiecare atac au fost ceea ce a dus până la urmă la distrugerea maşinăriei otomane.
Voisem să fac o încheiere mai elocventă, însă publicul a părut mulţumit de concluzia mea, pe care a subliniat-o cu aplauze. Spre propria surprindere, terminasem şi nimic teribil nu se întâmplase.
Helen răsufla vizibil uşurată, iar profesorul Sándor s-a apropiat surâzător pentru a-mi strânge mâna. Privind în jur, am remarcat-o şi pe Éva în spate, aplaudând cu un zâmbet foarte larg. Ceva însă
nu era în regulă în sală şi, după o clipă, mi-am dat seama că silueta masivă a lui Géza dispăruse. Nu-mi aminteam să-l fi văzut plecând, dar probabil că sfârşitul expunerii mele fusese prea plicticos pentru el.
Îndată ce am încheiat, toată lumea s-a ridicat şi a început să
vorbească într-un iureş de limbi. Trei sau patru istorici maghiari au venit pentru a mă felicita şi a-mi strânge mâna. Profesorul Sándor radia.
— Excelent! exclamă el. Sunt foarte bucuros să aflu că istoria Transilvaniei este atât de bine înţeleasă în Statele Unite.
— 389 —
M-am întrebat ce ar fi zis dacă ar fi ştiut că învăţasem totul de la unul dintre colegii săi, la masa unui restaurant din Istanbul.
Éva îşi făcu loc printre ceilalţi şi îmi întinse şi ea mâna. Nu eram sigur dacă trebuie să i-o sărut sau doar s-o strâng, dar m-am decis pentru ultima variantă. Arăta astăzi, printre atâţia bărbaţi în costume sobre, chiar mai înaltă şi mai impunătoare. Purta o rochie neagră şi cercei din aur masiv, iar părul, buclat sub o pălărioară
verde, îşi schimbase peste noapte nuanţa din roşu în negru.
Helen s-a apropiat pentru a-i vorbi, şi am observat ce atitudine oficială aveau una faţă de cealaltă în public; aproape că îmi era greu să cred că, numai cu o seară înainte, se aruncaseră una în braţele celeilalte. Helen traduse felicitările mătuşii la adresa mea:
— Ai lucrat foarte bine, tinere. Mi-am dat seama, după chipurile tuturor, că ai izbutit să nu ofensezi pe nimeni, şi îmi închipui, prin urmare, că nu ai spus prea multe. Dar ţi-ai menţinut o postură
dreaptă şi ţi-ai privit publicul în ochi, iar acest lucru te duce întotdeauna departe. Atenuând aceste afirmaţii cu zâmbetul ei strălucitor, mătuşa Éva adăugă: Acum trebuie să plec acasă, dar ne vedem la cină, mâine-seară. Putem lua masa la hotelul la care stai.
Nu ştiam că urma să cinăm din nou împreună, dar îmi părea bine să aud acest lucru.
— Îmi pare foarte rău că nu-ţi pot oferi o masă pregătită la mine acasă, aşa cum aş fi vrut, îmi spuse ea, dar, dacă-ţi voi spune că
locuinţa mea e în reconstrucţie – ca toată Budapesta de altfel –, vei înţelege. N-aş putea permite unui invitat să-mi vadă salonul în harababura în care este acum.
Surâsul ei era menit să distragă atenţia ascultătorului, dar am izbutit să sesizez două informaţii din cele spuse: în primul rând că, în acest oraş cu apartamente mici, ea dispunea de un salon; în al doilea rând că, harababură sau nu, era prea precaută pentru a invita acasă la ea un american.
— Trebuie să vorbesc ceva cu nepoata mea. Dacă te poţi lipsi de
— 390 —
ea, aş vrea să vină pe la mine diseară.
Helen îmi traduse totul cu o exactitate vinovată.
— Desigur, am replicat, întorcându-i zâmbetul. Sunt convins că
aveţi multe de discutat după o despărţire atât de lungă. Şi cred că
am deja nişte planuri pentru cină.
Privirea mea îl căuta deja pe Hugh James prin mulţime.
— Foarte bine.
Îmi întinse din nou mâna, şi de data aceasta i-am sărutat-o, ca un maghiar adevărat. Era pentru prima oară că făceam un astfel de gest.
După pauză a urmat o expunere în franceză, despre răscoalele ţăranilor din Franţa la începutul epocii moderne, şi alte prelegeri în germană şi maghiară. Le-am ascultat şezând din nou pe locul meu din spatele sălii, lângă Helen, bucurându-mă de un temporar anonimat. Când cercetătorul rus în problema statelor baltice a părăsit podiumul, Helen m-a asigurat în şoaptă că zăbovisem suficient în sală şi deci puteam pleca.