Când am ajuns la clădirea în care avusese loc recepţia cu o seară
înainte, se opri o clipă.
— Te rog să-mi faci o favoare.
— Desigur. Ce anume?
— Nu vorbi cu Géza József despre călătoriile noastre sau despre faptul că suntem în căutarea cuiva.
— Nu aveam de gând să fac aşa ceva! am replicat cu indignare.
— Am vrut doar să te avertizez. Ştii, omul poate fi foarte convingător.
— Bine.
Am deschis uşa cu decoraţiuni baroce şi am invitat-o să intre înaintea mea. Într-o sală de conferinţe de la etaj, mulţi dintre cei pe care îi văzusem cu o seară în urmă erau deja aşezaţi pe scaune, discutând în vervă sau răsfoind hârtii.
— Doamne, murmură Helen. Şi Catedra de antropologie a venit aici!
O clipă mai târziu, era deja adâncită în conversaţii. Am văzut-o surâzând, probabil unor prieteni vechi, colegi din anii de studiu, şi un val de singurătate s-a abătut asupra mea. La un moment dat arătă spre mine, încercând să mă prezinte de la distanţă, dar torentul de glasuri şi maghiara ininteligibilă constituiau o barieră
aproape palpabilă între noi. În clipa aceea am simţit o bătaie pe umăr şi, când m-am întors, am dat cu ochii de formidabilul Géza.
Îmi strânse mâna şi îmi zâmbi călduros.
— 378 —
— Cum ţi s-a părut oraşul nostru? E totul pe gustul dumitale?
— Totul, am replicat cu aceeaşi căldură.
Nu uitasem avertismentul lui Helen, dar îmi era greu să nu-l simpatizez.
— Ah, sunt încântat atunci! Şi îţi vei susţine prelegerea în după-amiaza aceasta?
— Da. Da, într-adevăr. Dar dumneata? Tot astăzi ne vei vorbi?
— Oh, nu! Mă documentez în prezent pe o temă de mare interes pentru mine, dar încă nu sunt gata să susţin o prezentare pe marginea ei.
— Care este această temă?
Nu mă putusem stăpâni să nu întreb, dar, înainte de a primi un răspuns, profesorul Sándor, cu coama sa de păr argintiu, urcă pe podium şi ceru linişte în sală. Mulţimea se aşeză cuminte în scaune, ca păsările pe cablurile de telefon, şi glasurile amuţiră. M-am aşezat şi eu alături de Helen, aruncând o privire ceasului de la mână. Era abia nouă şi jumătate, astfel că puteam să mă relaxez. Géza József luase loc mai în faţă; îi puteam vedea spatele în primul rând.
Privind în jur, am zărit şi alte figuri familiare deja. Erau chipuri atente, poate puţin cam băţoase, şi toate priveau spre profesorul Sándor.
— Guten Morgen! salută el şi microfonul ţiui lung, până ce un student cu o cămaşă albastră şi cravată neagră veni să-l regleze.
Bună dimineaţa, distinşi oaspeţi. Guten Morgen, bonjour, bine aţi venit la Universitatea din Budapesta. Suntem mândri să vă fim gazde la cea dintâi Convenţie europeană a istoricilor din…
Aici microfonul începu să ţiuie din nou şi următoarele fraze nu s-au mai auzit. În plus, profesorul Sándor părea să-şi fi terminat
„proviziile” de engleză, astfel că, timp de câteva minute, a continuat într-un amestec de maghiară, franceză şi germană. Din ultimele două am înţeles că prânzul va fi servit la ora douăsprezece, şi apoi –
spre oroarea mea – urma momentul de vârf al conferinţei,
— 379 —
prelegerea mea – principalul vorbitor al zilei, un distins învăţat american, specializat nu doar în istoria Olandei, ci şi în economia Imperiului Otoman şi deopotrivă în mişcarea muncitorească din America (asta era oare invenţia mătuşii Éva?), a cărui carte despre ghildele negustorilor olandezi urmează să fie publicată anul viitor, drept pentru care ei sunt profund recunoscători pentru norocul de a mă putea include în programul din această săptămână.
Era mai rău decât în cele mai cumplite vise ale mele, şi mi-am jurat s-o fac pe Helen să plătească, dacă avea vreun amestec în toate astea. Mulţi dintre profesorii din sală s-au întors pentru a mă privi, zâmbindu-mi amabil, încuviinţând şi chiar arătând spre mine celor din jur. Helen şedea maiestuoasă şi serioasă alături de mine, dar ceva în curbura umerilor ei îmi sugera – speram că numai mie – o dorinţă perfect ascunsă de a izbucni în râs. Am încercat să adopt şi eu o înfăţişare demnă şi să-mi reamintesc că, la urma urmei, făceam totul de dragul lui Rossi.
După ce profesorul Sándor şi-a încheiat prezentarea, veni la microfon un omuleţ chel care începu să vorbească despre Liga Hanseatică. Locul lui a fost luat apoi de o doamnă cu păr cărunt, într-o rochie albastră, care a prezentat un subiect legat de istoria Budapestei, deşi mai mult de atât nu am reuşit să înţeleg. Ultimul conferenţiar înainte de prânz a fost un tânăr de la Universitatea din Londra; părea de aceeaşi vârstă cu mine şi, spre uşurarea mea, a vorbit în engleză, în vreme ce un student la Filologie a citit traducerea în germană a prelegerii sale. Mi s-a părut straniu să aud atâta germană aici, la numai zece ani după ce nemţii distruseseră
Budapesta aproape în întregime, dar mi-am amintit că era limba oficială a Imperiului Austro-Ungar. Profesorul Sándor l-a prezentat pe tânărul britanic ca fiind Hugh James, specialist în istoria est-europeană.
Profesorul James era un bărbat solid, în costum cafeniu şi cravată
măslinie; în decorul acela avea un aer atât de tipic englezesc, încât
— 380 —
abia mi-am putut reţine un hohot de râs. Ochii lui au sclipit trecând publicul în revistă şi oferindu-i un zâmbet plăcut.
— Nu m-am aşteptat niciodată să ajung în Budapesta, a început el privind spre noi, dar îmi pare foarte bine că mă aflu aici, în acest splendid oraş al Europei Centrale, veritabilă poartă între Orient şi Occident. Şi acum, aş vrea să vă răpesc câteva minute pentru a vă
vorbi despre moştenirea lăsată de turcii otomani în această regiune a continentului european odată cu retragerea lor după asediul Vienei, în 1685.
Profesorul s-a oprit şi a surâs către studentul la Filologie, care a început să citească traducerea în germană a primei fraze. Astfel au decurs lucrurile în continuare, cele două limbi alternând; dar probabil că britanicul se abătea cam mult de la textul scris, fiindcă, pe măsură ce vorbea, studentul îi arunca adesea priviri nedumerite.
